De ce nu le datorăm nimic rușilor (nici măcar cuvintele slave din limba română)

Nu ne-am fi învecinat cu Rusia, dacă nu ar fi existat expansionismul țarist și apoi sovietic.

|
apr. 10 2018, 9:52am

Fotografie de Konstantin Zamkov via Flickr

Cu câteva zile înainte de alegerile prezidenţiale din Rusia din 18 martie (dată aleasă dinadins de Putin pentru că e data anexării Crimeei în 2014) și în plin scandal internaţional în care Kremlinul e acuzat de atacul chimic asupra fostului agent Skripal, comis în Marea Britanie, Adrian Năstase a condus o delegaţie la Moscova, unde, în sediul Ambasadei României, s-a întâlnit cu oficiali ruși, printre care și adjunctul ministrului de Externe, Lavrov.

Oficial, discuţiile - organizate sub egida fundaţiei Gorceakov, a unui fost cancelar rus - au fost pentru „apropierea relaţiilor româno-ruse”.

Ministerul de Externe a rămas de atunci in silenzio stampa. În ce constă această apropiere pe care o negociază Adrian Năstase și ce strategie presupune? Cine l-a mandatat să ceară, mai ales în actualul context, „apropierea relaţiilor româno-ruse”? Pe cine a reprezentat, de fapt, Adrian Năstase, fost condamnat penal, la această întâlnire la care au participat și oficiali ai Kremlinului?

Adrian Năstase a scris după aceea pe blog următoarea chestie:

„Repet ceea ce am spus și după intrarea noastră în Nato și în UE: nu ne putem preface că la Est de noi este o pată albă. Istoria nu ne-a pus întotdeauna împreună, geografia, da.”

Care au fost de fapt relațiile româno-ruse în istorie? În primul rând nu geografia ne-a pus împreună, ci expansionismul țarist și apoi sovietic. Asemenea filo-rusism afișat din partea lui Adrian Năstase tinde să mențină mitul unor legături vechi și naturale între Țările Române și Rusia.

Mitul e nejustificat și se bazează pe ignoranță sau pe calcule politice.

Fotografie de ARTUR (RUS) Potosi via Flickr

Cuvintele slave din limba română nu vin din rusă, ci din sârbă și bulgară

Relațiile lingvistice între română și rusă sunt nule. În primul rând, contactele românilor cu rușii au fost tardive, iar influența limbii ruse asupra Românei - neînsemnată.

În ciuda tuturor ideilor preconcepute, masa de termeni slavi din română nu are nimic de-a face cu rusa, pentru că acei termeni slavi de împrumut vin din limbile balcanice, din sârbă și bulgară.

Sigur, slavii au jucat o importanță enormă în istoria românilor, ba chiar și în formarea limbii române. Este vorbă însă de slavii de la sud de Balcani, cei care, pentru a ajunge acolo unde îi găsim în timpurile istorice, au traversat, lent, Pannonia și România de azi, oprindu-se probabil vreme de secole. Acesta este și motivul pentru care o parte masivă a toponimiei și hidronimiei României este de origine slavă. Slavă veche, sud-balcanică, însă, și nimic de-a face cu rusa.

La fel, limba de cult a creștinilor români a fost, vreme de secole, slavona de biserică, cea care mai este numită de unii lingviști bulgara veche și care nu este câtuși de puțin o proto-rusă, deși ea a influențat la rândul ei formarea limbii ruse, după creștinarea tardivă a slavilor răsăriteni (rușii, ucrainenii și bielorușii de azi). Religia și limba de cult le-a venit însă și lor tot din Balcani.

Tot ce credem că sunt influențe rusești (slave) în limbă și altele, de la „da" până la a „iubi" etc. vin de fapt de la sârbi și bulgari, din Evul Mediu (si cu ceva influențe ucrainene prin Maramureș).

Rușii sunt o intruziune recentă în istoria noastră și nu le datorăm mai nimic afară de administrația lui Kiseleff în București și rusificarea forțată a Basarabiei.

Particula „da”, de pildă, este luată de la slavi, într-adevăr, însă de la slavii din sud, de la bulgari și sârbi. E foarte probabil ca românii să fi folosit înainte un „si”, precum italienii si spaniolii.

Nu e însă nici o rușine că am împrumutat „da” de la slavi, e doar o influență culturală. Ca un exemplu contrariu și paralel, slovenii, dintotdeauna sub influență germană (austriacă), deși vorbesc o limbă slavă foarte arhaică l-au pierdut pe „da” și spun astăzi... „ja”, din germană. De la ruși, însă, lingvistic, limba română a moștenit doar deformarea comunistă a termenului (tot slavon, inițial luat de noi din ucraineană) „tovarăș”.

Fotografie de Jenn (Yana) via Flickr

Până și borșul e ucrainean și nu rusesc

Și tot de la ucraineni am luat și borşul, nu de la ruşi. Cum am arătat-o în volumul meu Dacopatia și alte rătăciri românești, numele vine de fapt de la ucraineni, care l-au dat şi ruşilor, însă ceea ce ruşii şi ucrainenii numesc borş (борщ) este doar o ciorbă de sfeclă roşie. Ruşii şi ucrainenii nu cunosc şi nu folosesc zeama acră din tărâţe pe care noi am botezat-o impropriu cu numele împrumutat de la ei: borş.

La fel, ceea ce noi numim cu un nume slav zacuscă e doar ceea ce slavii balcanici numesc ajvar. Cuvântul slav zakuska, în schimb, desemnează la slavi o gustare în general, indiferent de ce fel.

Fotografie via Wikimedia Commons

Relațiile istorice

Ștefan cel Mare s-a bătut cu Ungaria, Polonia, tătarii și Imperiul Otoman, nu cu Rusia, care atunci era încă departe. La nivel politic, relațiile ruso-române au fost nule până la Cantemir, care în 1711 a fost nevoit să se refugieze în Rusia. Apoi, în 1772-74, armatele ruseşti au ocupat scurtă vreme ambele principate românești, iar Ecaterina plănuia să le transforme în provincii ale imperiului.

Rusia nu a ajuns în imediata vecinătate a Moldovei decât după Tratatul de Pace încheiat în Decembrie 1791 la Iaşi, prin care se confirma pacea de la Kuciuk Kainargi şi recunoaşterea ocupării Crimeei și a litoralului nord al Mării Negre de către Rusia, când imperiul țarilor s-a întins până la Nistru, iar problemele pentru țările române n-au făcut decât să înceapă.

A urmat războiul ruso-turc din 1877-1878, în urma căruia Rusia avea să anexeze sudul Basarabiei. Acea anexare avea de altfel să fie repetată după al Doilea Război Mondial, când regiunea (Bugeacul) avea să fie încorporată Ucrainei.

În legătură cu războiul ruso-turc din 1877-1878, un moment comic s-a întâmplat de altfel în martie anul acesta la Sofia, în momentul vizitei patriarhului rus Kirill, când acesta s-ar fi simțit lezat de faptul că premierul bulgar Boiko Borisov a mulțumit, printre altele, României pentru participarea sa la războiul de eliberare de turci.

Nemulțumirea afișată public de patriarhul rus Kirill a produs o reacție violentă a vice-premierului bulgar Valeri Simeonov, ieșit din partidul ultra-naționalist Ataka, acesta numindu-l pe patriarhul Kirill „agent KGB” (sub numele Mihailov) și „Табачный митрополит!" („Mitropolitul țigărilor”, sau „Monseigneur tutun”, pentru traficul de țigări de care e acuzată patriarhia Rusiei).

Carevasăzică până și naționaliștii bulgari sunt sătui de ruși. Asta contrastează total cu atitudinea servilă a Patriarhului României Daniel, care, în decembrie la Moscova, a condamnat faptul că biserica ortodoxă ucraineană nu mai vrea să se supună Moscovei.

Puțini au remarcat atunci că deși nimeni nu l-a mandatat să facă asta, Patriarhul Daniel s-a dus la Moscova să aducă un sprijin bisericii ruse și Kremlinului împotriva autochefaliei bisericii ucrainene.

Fotografie de Un Bolshakov via Flickr

Influențele literare

Să luăm atunci modelele literare. În momentul formării literaturii române moderne, în a doua jumătate a sec. XIX – începutul sec. XX, modelele literare rusești sunt inexistente la noi. Eminescu, deși moldovean, nu și l-a luat pe Pușkin ca model, ci și-a ales modele occidentale (înainte de a fi atras de vagi fantasmagorii orientale, cum era de altfel moda vremii).

O influență rusească grotescă găsim sporadic, de pildă la Creangă, în Ivan Turbincă, luat din folclor, cu expresii în rusă proastă de neînțeles azi:

„Pașol na turbinca, ciorti!”

sau:

„Tabacioc esti?

„Nu-i.

„Votchi esti?

„Nu-i.”

Adevăratele influențe culturale rusești au început lent după Unirea principatelor, odată cu stabilirea în România a unor evrei ruși precum cel care avea să-și ia pseudonimul Constantin Dobrogeanu-Gherea și care avea să devină critic literar, militant socialist și unul din primii sociologi români. Dobrogeanu-Gherea avea să facă cunoscute modelele literare rusești în România, comparând de pildă o nuvelă precum O făclie de Paște a lui Caragiale cu romanele lui Dostoievski.

O posibilă întâlnire imprevizibilă între cultura rusă și cea română ar fi putut fi cea dintre Barbu Fundoianu și Lev Șestov. Fundoianu, scriitor evreu bucovinean din Ținutul Herței, a fost unul din primii oameni de cultură europeni (dacă nu chiar primul) care au recunoscut importanța unui gânditor rus cum a fost Lev Șestov.

Șestov, tot evreu, un mare filozof și specialist al lui Dostoievski și Tolstoi, avea să fie prezentat pentru prima oară în afara Rusiei de către Fundoianu, prin câteva articole într-o obscură publicație ieșeană.

Cei doi, Barbu Fundoianu și Lev Șestov, aveau să se reîntâlnească în Paris, unde amândoi s-au mutat la începutul anilor 1920 și unde, sub numele de Benjamin Fondane și, respectiv, Léon Chestov, aveau să influențeze profund scena culturală a epocii, Chestov devenind, în bună parte prin eforturile lui Fondane, una din figurile fundamentale ale existențialismului, influențând creatori atât de diverși precum Georges Bataille și Martin Heidegger.

Avem însă aici, în Fundoianu și Șestov, exemplul unei întâlniri culturale ratate între România și Rusia și care s-a petrecut în afara României, în cadru francez și occidental. Și în nici un caz cei doi nu colaborau pentru „apropierea relaţiilor româno-ruse”.

Rușii ar dori însă să mențină ficțiunea unei apartenențe a României la spațiul lor „Eurasiatic”. De aici și toate teoriile recente absurde precum că slavii ar fi descinși din munții Carpați, răspândindu-se apoi în toate direcțiile, dar că leagănul slavilor ar fi de fapt pe aici, astfel încât fuziunea ar fi firească, precum o întoarcere acasă. Teorie artificială, menită să creeze și mai multă confuzie și despre care vom vorbi la vremea ei.

Mai multe de la VICE
Site-uri VICE