La bâlciul din Vaslui am văzut România în care nu-ți place să crezi că trăiești

Sunt din Vaslui, am zis asta deja, așa că spre deosebire de tine mai sunt la curent cu ce se întâmplă pe-acolo. Și mai povestesc oamenilor sau le arăt, prin poze. Uite ce noroc acum să mă fi dus la bâlci și să-ți arăt cum e în estul sălbatic. Iar evenimentul ăsta e important, că-i cea mai mare festivitate locală după Zilele Culturale ale Municipiului, care aduce laolaltă toată crème de la crème vasluiană.

Cum în perioada asta am ceva timp liber, l-am investit în treaba asta la care n-am mai mers de aproape 10 ani. Nu pot să spun că am ratat multe, pentru că am dat peste aceleași parașute construite undeva între anii '70 și '80, doar că m-am înălțat suficient în ultimul deceniu pentru a pune frână de picior la aterizare.

Bâlciul vasluian este un izvor nesecat de românism, iar dacă ești acel om care se plânge în tren de cât de înapoiată este țara asta și de cum trenurile au întârzieri doar pentru că suntem în România, atunci nu ai ce căuta într-un loc ca Vasîlache.

Eu am și o inimă sensibilă la balcanisme, românisme și alte chestii autohtone. Se înțelege de ce mă simt acasă când se sparg semințe la marginea șanțului și câte o doamnă servește mici expirați la bâlci, în timp ce vacile și caii sunt aduși de la păscut la doar câțiva zeci de metri distanță.

Știu, nu are cum să nu te încânte un bâlci organizat în mijlocul unui șes de păscut animale, unde ai ocazia să te dai cu trenulețul fix lângă căruța obosită a lui moș Vasile. Locul ăsta este plin de însemnătate, e un bâlci kitschos la marginea unui centru abia urban, unde se plimbă cu nonșalanță vacile, în timp ce simțurile tale sunt inundate de miresmele grătarului și de acel spirit rural vasluian, unde violența domestică, violurile, înjunghierile și bătăile cu halbe de bere fac parte din frumusețea vieții la țară. Magic!

Cea mai pregnantă amintire cu care am rămas de la toate bâlciurile din copilărie este zgomotul asurzitor al manelelor. La început de anii 2000, manelele erau un mare trend și nimeni nu se dezicea să dea din buric pe ritmurile din „Ochii tăi" de la L.A. Negreșit, manelele spărgeau boxele și timpanele cu ocazia fiecărui bâlci și toată lumea se plângea de asta. Da' acum nu mai sunt manele la bâlci și singura muzică care-ți sparge timpanele este tristețea aia de duzină de pe radiouri comerciale, fredonată într-o engleză de baltă.

Nu credeam că voi ajunge vreodată să regret moartea tradiției manelelor asurzitoare de la bâlciul vasluian, dar parcă aveai mai mulă energie de parașute și ciocane, când auzeai de iubire și dușmani, față de fly like a women, El Amor și Despacito.

Sincer, nu mă așteptam să dau nas în nas cu un nenorocos îmbrăcat în Mickey Mouse și nici măcar nu e singurul personaj peste care am dat la Vasîlache.

Pentru vasluieni, bâlciul este întotdeauna o sărbătoare a copiilor, că doar ei se pot bucura că se ridică trei metri deasupra pământului, fără să se îngrijoreze că vor cădea prin podeau de lemn putrezit. Totuși, eu mi-am petrecut întreaga copilărie pe acest șes fără să dau de niciun personaj din Disney, nici măcar de preistoricii din Flinstones.

M-am prins că și prezența personajelor este, de fapt, o afacere, după ce am văzut un fotograf sictirit lângă Donald Duck, care se oferea să-ți facă o poză cu bliț și să o printeze sub formă de magnet de frigider pentru vreo 15 lei. Bine, nu era el cea mai carismatică persoană pentru categoria de vârstă sub cinci ani, dar nu poți să ceri prea multe în Vaslui.

Să spargi semințe e un obicei plăcut și înălțător, îți dă de treabă, fără să fie la fel de toxic ca fumatul. Și așa am dat de-o pepită a copilăriei: semințe la pahar. Comerciantele care mai pricepute, care mai experimentate, strigă și sparg în același timp, ca să-ți demonstreze că ce vând e veridic.

Și la fel ca semințele, ai vata de zahăr. Bine, asta e peste tot, de la parcuri la festivaluri mai mici sau mai mari, dar are alt farmec la bâlci. Când aveam jumătate de metru, insistam să merg la bâlci doar pentru această comoară numită vată de zahăr, pentru că era singura săptămână din an în care puteai să mânânci așa ceva în provincie.

Obsesia asta nu a dispărut în ultimii 12 ani, chiar dacă acum aș putea-o lua de oriunde. Aproape m-am convins să-mi cumpăr o mașină de făcut vată de zahăr dintr-un hipermarket bucureștean.

Da, bâlciul e spre toamnă, așa că te pregătești și de frigul care o să vină în ultimele luni din an. De-aia am și găsit târg de haine de blană, piele, dar și toate tigăile de fontă pe care ți le-ai putea dori. Nici nu mai cred că poate să existe bâlci fără oamenii care încearcă să te păcălească să-ți cumperi o căciulă siberiană în luna septembrie, că nu strică niciodată să fii pregătit pentru crivățul din Laponia.

Bine, trebuie să spun că e cam greu să-i convingi pe oamenii ăștia să mai lase la preț și am învățat asta după ce l-am urmărit pe taică-miu încercând să negocieze o reducere de cinci lei la un ceaun de fontă, convins că nu mă poate trimite fără o asemenea zestre la București. La haine nu m-am băgat, parcă-i prea de tot să mă îmbrac de la bâlci cum era într-o vreme obiceiul înainte de începerea școlii.

Sunt oameni deranjați de diverse obiceiuri din România. Sunt oameni plecați în alte țări care nu s-ar mai întoarce aici. Nici n-am plecat, nici nu sunt deranjată, dar cred că pentru ambele categorii ar prinde bine niște plecări în afara orașelor, ca să-și dea seama cam ce înseamnă că România e mai aproape de balcanici decât de occidentali. Nu zic că-i bine sau rău, nu e ca și cum aș schimba eu ceva, dacă mă plâng, și sunt suficienți care se vaită pe net.

Dar așa cum Gabriel Marquez s-a remarcat cu realismul magic din America de Sud, cred c-avem și noi niște realism de-ăsta și nu se oprește doar la Vaslui. Și e mișto să trăiești în el câteva zile pe an.