Publicitate
Film

Aproape orice film horror care îți place e inspirat de războiul ăsta istoric

Odată ce înveți unde să te uiți, îți dai seama de toate lucrurile astea.

de Seth Ferranti; translated by Diana Pintilie
20 Octombrie 2018, 3:38pm

Imagine din partea HBO.

Articolul a apărut inițial pe VICE US.

În Primul Război Mondial sau - numit și Marele Război - 16 milioane de persoane au fost omorâte și peste 20 de milioane rănite. A fost o distrugere la scară globală, cum nu s-a mai văzut până atunci. De fapt, în ciuda statisticilor, nu o să știm niciodată întreaga poveste a devastărilor din război. Accidentele au fost catastrofale, iar civilii au devenit ținte nu numai în Europa, ci și în Africa sub-sahariană și Orientul Mijlociu. Blocada Aliaților a provocat un număr necunoscut de decese în Germania și a continuat chiar și după armistițiu, până în negocierile de pace, provocând foamete pe scară largă.

Ratele reale de victime pot ajunge peste 40 de milioane, dar numerele nu spun întreaga poveste.

O întreagă lume conceptuală a murit. Anumite idei despre natura umană și optimismul față de viitorul omenirii au devenit imposibile într-o lume de gaze otrăvitoare, mitraliere și grenade care puteau face bucăți o ființă umană. E greu să ne imaginăm astăzi cât de apocaliptic a părut războiul. Cea mai apropiată comparație modernă ar fi o serie de bombe care ar exploda deodată în capitalele lumii sau dacă o altercație nucleară ar omorî zeci de milioane de oameni.

Până în 1918, lumea din 1914 a fost de nerecunoscut. A fost o imagine desfigurată în „Marele Război”, care s-a întipărit în psihicul colectiv și a schimbat permanent totul.

În cartea care s-a lansat pe 16 octombrie, Wasteland: The Great War and the Origins of Modern Horror, istoricul W. Scott Poole analizează cum filmele horror au evoluat și s-au inspirat după Primul Război Mondial. Filme majore, cu teme încă recognoscibile de fanii actual al genului horror, cum ar fi J'accuse (1919), The Cabinet of Dr. Caligari (1920) și Nosferatu (1922), toate au apărut la câțiva ani după sfârșitul conflictului. Aproape toate au fost produse, regizate și scrise de veterani care au văzut cele mai înfiorătoare aspecte ale războiului.

VICE a stat de vorbă cu Poole ca să afle de ce filmele horror sunt înrădăcinate în distrugerea Marelui Război, cum a evoluat de-a lungul anilor definiția cuvântului horror, și datoria pe care White Walkers din Game of Thrones o au față de război, plus imaginile luptelor care au rămas întipărite în mințile oamenilor.

1539713616667-Poole-scott-c-Leslie-McKellar
W. Scott Poole. Imagine din partea Counterpoint Press

VICE: De ce ești convins că nașterea genului modern de horror are rădăcini în Marele Război?
W. Scott Poole: Macabrul exista dinaintea Marelui Război, în scrieri, romane gotice, lucrările lui Shelley, Stoker și Baudelaire. Dar noile subiecte horror care ne prind, dezmembrări, mutilări, reînvierea morților care vin pentru răzbunare, sentimentul că nu doar o casă poate fi bântuită, ci toată lumea ar putea deveni o casă mortuară, au apărut mai recent și au fost primite de un public mai larg.

Ce am citit în scrierile veteranilor, inclusiv ale celor care au devenit printre cei mai mari autori de horror, este o dorință de a retrăi compulsiv trauma. Horror-ul este un limbaj de traumă.

De ce crezi cu lumea nu a luat în considerare contextul de război pentru genul horror?
Nu pot spune că sunt primul care a observat asta. Ideea a apărut și înainte, atât în ficțiune, cât și non-ficțiune. David Skal scrie în cartea lui populară, The Monster Show, cum începuturile horror-ului din secolul 20 se regăsesc într-o lume care se confrunta nu doar cu grămezi de cadavre, ci și milioane de veterani desfigurați înfiorător. Romanul lui Christopher Bram, după care a fost făcut filmul premiat la Oscar, Gods and Monsters, relatează povestea lui James Whale, regizorul filmului Frankenstein din 1931, ultimii săi ani bântuiți de amintirea tranșeelor și a propriilor monștri. Cartea mea e altceva din punctul de vedere al analizei perioadei curente ce prezintă legăturile dintre istorie și horror.

Cum s-a întipărit Marele Război în psihicul colectiv?
Moartea nu va mai fi percepută la fel. Asta cred că e cea mai importantă formă prin care genul horror a devenit nu doar o parte din cultura populară, ci și a perspectivei noastre față de lume. Secolul 19 a sentimentalizat moartea în multe feluri, în special prin înmormântări și practici de doliu. Asta a devenit un lucru imposibil după Marele Război, iar atât soldații, cât și civilii au fost îngropați în morminte comunale, identificați sau neidentificați.

În filme precum Waxworks (al lui Paul Leni din 1924) sau The Cabinet of Dr. Caligari (din 1920) ideea de corp ca automata, un fel de păpușă a morții, o cochilie goală. Ăsta e un aspect înfricoșător. E un semn despre cât de profund s-a schimbat lumea, încât astfel de filme horror să devină populare. Așa cum am spus și în carte, e ca și cum moartea ar avea un fandom.

Descrie cum era pe câmpul de bătălie din Primul Război Mondial și cum tranșele au devenit parte din imaginea horror-ului modern.
Era ca un câmp de cadavre, care a luat locul casei bântuite, întruchiparea celor mai morbide aspecte ale filmului horror: o mentalitate de război. Chiar și în sub-genurile de horror, cum ar fi filme clasice de cult ca The Hills Have Eyes, observăm această estetică. Noul sezon din American Horror Story, „Apocalypse” se folosește de estetica asta, combinând-o cu teroare figurii cu masca de gaz, o imagine inumană care se tot folosește în horror.

Horror-ul este limbajul traumei.

Cum au influențat artiști, precum Otto Dix, genul emergent?
Otto Dix a luptat patru ani în Primul Război Mondial, iar, la fel ca alții, a ieșit un pacifist convins. El considera arta ca un „exorcism”, care să șocheze și să înfioreze moralistul. El și alți veterani artiști, ca Max Ernst, au prezentat imagini de moarte, grotesc și morbid. Eu cred că cititorii vor fi surprinși de cât de mult a fost influențată „cultura pop”, precum filmele, și așa numita „high culture” de artă. Era o vreme când, așa cum a descris un alt veteran artist Andre Breton, arta trebuie să prezinte coșmarul lumii unui public cât mai mare. De aceea, de exemplu, pictorii tineri suprarealiști au îndrăgit filmul Nosferatu până în punctul în care se îmbrăcau ca personajele și strigau replicile preferate, la diverse ecranizări.

Descrie cum a evoluat definiția cuvântului horror de-a lungul anilor.
Cuvântul horror nu a fost folosit în sensul actual înainte de Primul Război Mondial. Termenul a apărut în poezia decadenților și romanticilor, dar de multe ori pentru a descrie repulsia fizică, de fapt a fost folosit și înaintea Marelui Război ca termen medical pentru pierderea controlului asupra corpului. Este semnificativ pentru mine că povestea fantomă sau „povestea ciudată" după Marele Război devine o poveste de groază, foarte literal, o poveste a corpurilor în agonie, reflectând realitățile Dante-esque ale războiului modern.

Cum a influențat Primul Război Mondial regizori precum Fritz Lang, F.W. Murnau, Albin Grau, Tod Browning și James Whale?
Pentru toți, războiul a lăsat un sentiment de fragmentare mentală și emoțională pe care filmele lor l-au replicat. Lang s-a întors profund rănit de război, fluturând revolverul său de serviciu în lupte foarte publice cu soția lui. Vedem o parte din această furie și sentiment de dislocare în filmele sale de crimă, și, faimos, în Metropolis, o societate futuristă care are în inima ei o fiară, un monstru care înghite ființe umane întregi. Murnau și Grau și-au pierdut tovarășii în unele dintre cele mai feroce lupte pe fronturile Occidentului și Estului, iar Grau credea în realizarea lui Nosferatu că el, în cuvintele sale, a arătat lumii „războiul... vampirul cosmic care a supt sânge de la milioane."

Whale a creat după experiența sa în tranșee atât filmele din Primul Război Mondial, cât și cele două mari filme Frankenstein - Frankenstein în 1931 și Mireasa lui Frankenstein în 1935. Astăzi, monstrul lui Frankenstein poate părea un cap pătrat prietenos, folosit pentru a vinde totul, de la cereale la hamburgeri. Facem bine să ne amintim că este ceva mai teribil decât întoarcerea unui cadavru în viziunea lui Whale. Este un câmp de cadavre, un cimitir de corpuri cusute împreună și în mișcare. Este coșmarul ultimelor o sută de ani.

Ce au luat White Walkers din Game of Thrones de la Primul Război Mondial?
White Walker, ca multe altele în cultura populară din filme, de la Romero la Max Brooks, sunt un alt exemplu al obsesie noastre cu o armată de morți. Regizorul Abel Gance a introdus prima oară imaginea asta într-un film din 1919. A fost făcut în ultimele luni ale războiului și o armată de veterani morți reînvie și se întorc acasă, spre oroare celor dragi. Gance s-a folosit de veterani reali în film, mulți dintre ei bandajați, unii amputați, alții cu răni faciale înfiorătoare. Ideea asta, a cadavrelor din ultimii o sută de ani de conflicte stârnite de Primul Război Mondial, evident ne bântuie, chiar și în cele mai populare forme de divertisment. Dacă este evazionist, nu funcționează, e ca un salt greșit în istorie.

Care sunt imaginile din Primul Război Mondial care apar și în ziua de azi?
Walter Benjamin, un fel de eseist al cărui studiu îl citez în carte, vorbește despre „piramidele epave", ca o imagine a istoriei moderne din 1918. Marele Război a început această catastrofă. „Pacea" a creat, de exemplu, însăși ideea „Orientului Mijlociu", în timp ce Marea Britanie și Franța au spart în colonii Imperiul Otoman. Marea Britanie, în esență, a decis că națiunea Irakului ar exista, creând-o din popoare care nu aveau prea multe în comun.

America și Japonia au devenit super puteri datorită războiului, iar competiția lor pentru Pacific a determinat inițierea celui de-al Doilea Război Mondial. Într-adevăr, e dificil să-ți imaginezi conflictul arabo-israelian, Războiul Rece sau terorismul contemporan fără lumea care a pledat pentru pace în 1918. De fapt, ideologiile fasciste virulente din anii '20 și '30, conceptul că un popor ar putea să-și găsească o țintă în a-și face națiunea mare din nou, este în întregime un monstru născut din tranșee, idei eclozate în mințile deteriorate ale lui Mussolini și Hitler, care încă ne bântuie. Locuim în casa bântuită, care înglobează toată lumea.

Urmărește-l pe Seth Ferranti pe Twitter și Instagram.