Publicitate
Cultura

Mai are rost să vorbești franceza în România sau rămâne un snobism din trecut?

Când ai un prim ministru care nu știe româna, n-ar trebui să te mire că trimitem la Francofonie un ministru care nu știe franceză.

de Dan Alexe
12 Octombrie 2018, 10:28am

Fotografie via Pixabay

Joi și vineri, 11-12 octombrie are loc la Erevan, în Armenia, cea de-a XVI-a reuniune a Francofoniei și din nou România a trimis o persoană din guvern care nu vorbește franceză.

La noi, deschiderea summitului a fost anunțată de Ana Birchall pe site-ul ei, pentru că despre Birchall este vorba, „viceprim-ministrul pentru implementarea parteneriatelor strategice”. Ea este cea care a mers să reprezinte România în universul Francofoniei. Deja în octombrie 2014, România trimisese la Sommet de la Francophonie în Dakar, Senegal, un ministru nevorbitor de franceză, pe Remus Pricopie (ministrul educației unei țări care se mândrește că are drept capitală „Micul Paris"), iar Pricopie le-a vorbit acolo oamenilor de culoare francophones într-o engleză aproape la fel de proastă pe cât îi e româna.

(Așa cum l-am trimis pe necuvântătorul Pricopie la Francofonie, puteam la fel de bine să-l trimitem pe Dan Șova ambasador în Israel… dacă tot era s-o facem lată neelegant.)

Dar nu-i nimic, a fost trimisă acum la Erevan, la întâlnirea anuală a Francofoniei Ana Birchall, care își pune pe site o poză în care ea îl identifică pe premierul Armeniei (gazda, pe care nici n-avea cum să-l confunde), dar nu ne spune cine e doamna de culoare de lângă ea. Birchall nu știe franceză (în CV-ul ei e menționată doar engleza) însă cineva din minister i-a redactat transcrierea fonetică a discursului pe care ea l-a citit acolo, în orașul bancurilor din vremea lui Ceaușescu.

„La Francophonie"

Oficial, Organizația Internaţională a Francofoniei reunește 54 de țări (și 20 observatori) în care trăiesc aproape un miliard de oameni. Realitatea este însă mai puțin glorioasă și tinde să ascundă declinul accelerat al limbii franceze.

Organizatia Francofoniei există din 1970, iar întâlnirea la vârf se ține la fiecare doi ani. Cea din 2006 a avut loc la București.

Precum în armatele sărace, unde sub uniformele bine călcate pantofii sunt rupți, Francofonia a fost inventată pentru a perpetua imaginea limbii franceze ca limbă de circulație mondială, al cărei statut de limbă a culturii și a diplomației a fost astăzi definitiv înlocuit de cel al englezei.

Din fostul său imperiu Franța a păstrat doar niște confetti, iar pentru a reproduce gloria trecută au fost cooptate în Francofonie, pe lângă fostele colonii africane, țări precum Bulgaria sau Vietnamul, ale căror legături cu Francofonia sunt cel puțin discutabile.

Bulgaria, de pildă, a intrat în Francofonie în timpul lui Jeliu Jelev, care vorbea franceză, însă astăzi niciunul din guvernanții de la Sofia nu cunoaște limba, iar turistul nu are nicio șansă de a întâlni pe cineva ca să îi răspundă în franceză, deși Sofia, ca și Belgradul sau Bucureștiul, se fălește cu porecla de „Parisul Balcanilor”.

La fel, Vietnamul nu are, pentru a-și justifica statutul de membru al Francofoniei, altceva decât faptul că a fost colonie franceză. De altfel, atât Ho Și Minh, fondatorul Vietnamului comunist, cât si Pol Pot, dictatorul genocidar al Cambodgiei, au trăit și studiat în Franța și vorbeau fluent această limbă.

Dintr-o nostalgie pentru imperiul pierdut, Franța a cooptat așadar o serie de țări bizare. A vorbi o limbă neo-latină (romană, romanică) cum e româna nu implică absolut deloc o glorie genetică. La urma urmei, jumătate din Africa vorbeşte o limbă latină: franceză, spaniolă sau portugheză… lingvistic, şi dumnealor, congolezii sau senegalezii vorbitori de franceză au dreptul să se considere urmaşii Romei și fac parte din Francophonie mai abitir decât românii (nu știu dacă a mai făcut cineva gluma, dar „senegalezi” conține „galezi”).

România și Republica Moldova sunt așadar membri plini în „La Francophonie", dar la fel sunt, am zis, și Bulgaria și Armenia, ba chiar și Vietnamul, Laos, Cambodgia, Grecia, Albania și Macedonia. Cam la nivelul acestor țări a ajuns să se situeze România în privința folosirii limbii franceze.

Adevărul este că româna e pe cale de a ieși de tot din Francofonie. E ca și cum și-ar smulge cu totul rădăcinile. Limba română modernă și contemporană a fost profund franțuzită, profund modificată, lexical și gramatical și structural de limba franceză adusă acasă de acei juni pașoptiști și bonjuriști care studiaseră la Paris. Oamenii aceia vorbeau în mod natural franceză, de acolo ne vin toate glumele din Chirița cu furculition, sau enervarea lui Caragiale, într-o cronică teatrală, că o trupă venită la București din Franța își permitea să facă pe scenă (jucând în franceză, desigur) jocuri de cuvinte atât de ieftine precum porc de Roumanie și port de Roumanie.

Influențe intime, apoi: româna e singura limbă care, sub influența francezei, a împrumutat adverbul deja (déjà) de te întrebi cum oare vorbea lumea înainte.

Acum însă intellighenția română nu mai e filo-franceză, ba chiar nici măcar pro-europeană, pentru că modelul actual al tuturor figurilor intelectuale ale dreptei românești e cel american, rău înțeles, grotesc interpretat, inaplicabil. România se află însă în Europa, nu este Porto Rico. România face parte din Francophonie, chiar dacă e de bonton să pufnești superior când vorbești de Franța. Ifosele americanoide au schilodit intelectual generația de după 1989.

Atunci când presa română atinge azi limba franceză, rezultă un dezastru. Iată, cei care au scris articolul ăsta din Adevărul, de pildă, nu s-au priceput nici măcar să copieze o frază simplă din franceză. Nu se spune „Visage du peuples", ci „Visage DES peuples". Si nu e o simpla scăpare, căci fraza e scrisă așa de vreo patru ori în text. Sau... dumnezeule!... Poate expoziția aia chiar se numea „Visage du peupleS"!...

Ați ucis limba voastră

S-a dus vremea în care era elegant să agăți cu limba franceză. În ultimele decenii românii și-au ucis limba, englezindu-i sintaxa… Cum zicea odată Ponta, pe fundalul mazilirilor din PSD: „Nu mă tem de ruperea partidului. Am oferit retragerea mea”.

„Am oferit retragerea mea” în loc de frumosul și corectul „Mi-am oferit retragerea.” Româna era o limbă frumoasă, flexibilă, cu pronumele personale atone, particulele acelea pronominale fluide, precum în: „Primește-ți pedeapsa"… „Primește-ți”. Acum se spune: „Primește pedeapsa TA", sub influența englezei.

Dar Ponta nu zice: „Mi-am oferit demisia", ci, într-o limbă monstruoasă: „Am oferit retragerea mea”.

Toate astea s-au declanșat odată cu lenea ignorantă a celor școliți doar cu engleză, care deja acum un deceniu-două traduceau reclame bancare pe ziduri în București:

„Primește cardul tău", reproducând mecanic din engleză: „Get your card", în loc de românescul: „Primește-ți XXX…"

Ați ucis limba voastră... (În loc de, nu-i așa? corectul: V-ați ucis limba.)

Crepusculul francezei în instituțiile UE

Franceza a pierdut însă teren chiar și în centru, în „capitala Europei”, în Bruxelles, în instituțiile UE, tot din cauza unora ca românii, ba chiar din cauza esticilor în general.

Sigur că franceza avea o poziție privilegiată și nu e întâmplător faptul că totalitatea instituțiilor europene importante (mai puțin Banca Centrală Europeană, BCE) sunt bazate în orașe francofone: Bruxelles, Strasbourg și Luxembourg (în acestea două din urmă cu ceva fond german, simbol al împăcării).

Atât de privilegiat rămâne încă statutul francezei, încât NATO, de pildă, organizația militară transatlantică cu 29 de membri are și acum doar două limbi de lucru: engleza și franceza.

Sosirea la Bruxelles în ultimul deceniu a multor ziariști din Europa de Est a modificat însă profund felul în care funcționează presa în „capitala Europei”.

În primul rând, venirea acestor oameni a dus la erodarea vertiginoasa a statutului limbii franceze. Până și ziariștii din tarile tehnic membre ale grupului „Francophonie”, cum sunt România si Bulgaria, vin la Bruxelles înzestrați cel mai adesea doar cu o practică lemnoasă a limbii engleze (engleza americană, se înțelege).

Astăzi, conferințele de presă zilnice ale Comisiei Europene au loc în engleză, iar ziariștii se adresează unul altuia în mod automat în aceasta limbă. Pare incredibil acum că încă în 1995 franceza era singura limbă permisă în sala de presă a Comisiei Europene. Era de neconceput atunci ca un ziarist în post la Bruxelles să nu vorbească în mod curent franceza. Astăzi, asemenea specimene au devenit o raritate.

E drept că noi l-am avut, în mod ironic, pe Leonard Orban, în prima Comisie Barroso, „Comisar European pentru Multilingvism”, care vorbea întotdeauna în română, pentru că franceza și engleza lui erau tare șovăielnice. Dar totuși, să trimiți la sommet de la Francophonie la Erevan oameni nevorbitori de franceză, cum a făcut România oferind-o pe Ana Birchall cu un discurs transcris fonetic?

Ei bine, asta nu e cu nimic mai trist sau mai șocant decât să trimiți la Bruxelles, în Parlamentul European, oameni nevorbitori de nici o limbă străină, ba chiar nici de română corectă, cum s-a întâmplat cu mai toată echipa de europarlamentari ai PSD-ului și a afiliaților. Vorbesc totuși un pic de română, pentru că fiecare pasăre trebuie să piară pe o limbă, a sa, cât de crăpată și încărcată ar fi.