Toate semnele care-ți arată că Tudorel Toader a devenit liderul suprem al României

Ne aflăm la Iași, e puțin trecut de orele 6 fix, în frumoasa dimineață a zilei de 17 octombrie 2018. Scena se poate petrece la fel de lesne și în București, Târgu-Mureș, Băile Herculane, ori Lehliu-gară, dar am ales Iașiul de dragul simbolisticii și a legăturii invizibile cu personajul principal al poveștii noastre.

La această oră matinală, orașul zace încremenit într-o liniște glacială, datorată, pe de o parte, răcorii dimineții și, pe de alta, unei stranii senzații de prezență amenințătoare, mereu la pândă. Parcă toate sufletele îngrămădite între zidurile cetății așteaptă un semnal venit de undeva, de sus, pentru a fi trezite din adâncul somn al nopții abia trecute.

De la balconul noii sale reședințe imperiale, Tudorel Toader, Întâiul Paladin al recent-înființatului Ducat de Iași, Mașeic Suprem de Bruxelles și, prin forța împrejurărilor și a ordonanțelor, lider de facto al României momentului, se bucură de această oră mai mult decât de oricare alta a zilei. De acolo, de sus, dincolo de fereastra larg deschisă, orașul - și, odată cu el, țara întreagă – îi aparțin în întregime doar lui.

Ascensiunea sa la putere a fost una extrem de rapidă, aspect nebănuit de dușmani și cârtitori, judecând după gesturile sale lente, vorbele sale lungi și, mai ales, ticul acela enervant, de Zeu care Își Linge Transpirația de pe Buza de Sus când vorbește.

Primul șoc a survenit la finele lunii mai a acestui an, odată cu decizia 358/2018 a Curții Constituționale. Acela a fost semnalul declanșării blitzkrieg-ului lui Toader: CCR i-a dat dreptate în decizia privind revocarea lui Kovesi de la conducerea DNA și, concomitent cu asta, prerogativele unei puteri anormale - președintele Iohannis a fost redus la stadiul de simplu notar. De atunci, dacă ministrul Justiției vrea să taie capete din subordine, e liber să o facă. Și nici măcar CSM-ul, Parlamentul ori președintele nu se pot opune. Din acel moment, Toader era deja un super-ministru al Justiției.

Mutăm decorul patru luni mai târziu, la București, unde ni-l putem imagina acum pe același Tudorel Toader în timp ce-și urmărește demn reflexia chipului în geamul ferestrei biroului de ministru care dă spre dealul Parlamentului. De acolo, el vede reperul trainic al ambițiilor sale. Concentrată asupra dosarelor lui Dragnea, costumelor lui Iohannis, ori asupra fantasticului cuplu Dăncilă-Vâlcov de la guvern, lumea a uitat de umilul Tudorel, cel care a reușit, în ultimele zile să devină anti-eroul favorit al tuturor.

De fapt, Tudorel Toader e ca acel coleg din școala generală pe care l-am avut cu toții la un moment dat, care are capacitatea de a-i enerva pe toți din clasă. Nu neapărat prostul clasei și nici tocilarul veșnic abonat la pumnii loazelor din ultima bancă. Se încadrează mai degrabă în genul acela de elev isteț, pe care-l duce capul, dar care are căutătura aia obraznică ce reușește să-i scoată, democratic, pe toți din minți. Apoi, te lovește când nu te aștepți.

Așa și cu Toader acum: ultima sa ispravă, concretizată în năstrușnica ordonanță de urgență OUG 92, reușește să-i enerveze, miraculos, și pe pesediști și pe cei din Opoziție, ba chiar și pe procurori ori simpli cetățeni responsabili și exasperați de tăvălugul legilor „pe Justiție” din ultimii doi ani.

Noua ordonanță e deja în regim de breaking news de zile bune și pare să închidă periculos de ermetic cercul trasat în luna mai, de când cu decizia CCR de revocare a lui Kovesi. Pe scurt, vorbim despre o ordonanță-capcană care modifică, la doar câteva zile distanță, legile justiției abia intrate în vigoare după măcelul din Parlament.

S-au umplut deja undele de tot felul de analize care încearcă să descopere minele și bombele secrete cu ceas plantate în acest act normativ și care ar ținti zeci de procurori DNA, precum și dosare babane de corupție. În toată această babilonie de păreri și argumente, parcă vedem aievea chipul lui Tudorel Toader rânjind deasupra tuturor, precum capul unui motan de Cheshire mioritic.

OUG 92 de acum pare să fie un soi de OUG 13 setată pe un mult mai nociv „kamikaze stealth mode”. Așa cum OUG 13 a fost pe veci legată de infamul fost ministru al Justiției, Florin Iordache, OUG 92 va purta pe veci anatema lui Tudorel Toader Întâiul.

Există și un revers fericit al medaliei. Obsesia cu Justiția a coaliției PSD-ALDE ne-a produs tuturor o mutație incredibilă: am devenit, fără voia noastră, o nație de experți în drept penal și constituțional. A fost ca un curs rapid, la fără frecvență, pe care l-am urmat, de voie de nevoie, în toată această perioadă.

Discuțiile sterile din barurile și terasele de odinioară, despre haine, fotbal și politică, au fost înlocuite pe nesimțite cu dezbateri asupra necesității contestării unei anumite legi la Curtea Constituțională sau cu interminabile interpretări a recentei decizii a Curții Supreme referitoare la adunările publice. Nu mai interesează pe absolut nimeni viitorul fotbalistic al lui Ianis Hagi, în schimb toți numărăm zilele până la următoarea înfățișare a lui Dragnea în fața completului de cinci judecători.

Dar, de la o vreme, peste toate acestea, s-a așezat, pe nesimțite, asupra noastră Noua Republică a lui Tudorel Toader. Justiția, și odată cu ea, țara îi zac la picioare. Tudorel zâmbește, în sfârșit, fericit.

Apoi, felul în care „s-a dat” ordonanța constituie o nouă (a câta, oare?) premieră românească. A fost anunțată de omnipotentul ministru al Justiției în conferință, apoi actul normativ s-a vaporizat în neant: a zăcut vreme de mai bine de o zi într-un soi de limbo legislativ. Prezența aia amenințătoare pe care o resimțim diminețile astea plutind deasupra orașelor noastre e, de fapt, umbra stăpânirii lui Tudorel pe pământ. CCR e la degetul lui mic, Iohannis îngenuncheat.

Așadar, Tudorel Toader „poate”. Președintele României nu. Asta e diferența. Așa stau lucrurile acum.

Pe termen scurt și mediu, viețile noastre vor cunoaște noi îmbunătățiri. Bagajul nostru de cunoștințe generale se va îmbogăți cu un număr inutil de mare de prevederi și chichițe legale, căi de atac în Justiție ori interpretări de acte normative. Treptat, traiul zilnic ne va fi domesticit încet și perfid, sub triumfala putere a dinastiei Tudorilor. O lege schimbată ici, o prevedere colo, o interpretare subtilă a Curții Supreme în materie de adunări publice. Și, desigur, când situația arde, se poate apela oricând la lovituri nucleare tactice, sub forma unor ordonanțe de urgență. Cine să le conteste? Avocatul Poporului? Ciorbea?

Decembrie, 2019, stația de metrou Izvor, centrul Bucureștiului, spre înserat. Pe câmpul viscolit de zăpadă care se întinde, ca un no man’s land, între malul Dâmboviței și clădirea cenușie a Palatului Parlamentului, un străin își poate lesne închipui că aici nimic nu poate viețui sau crește sub cerul înghețat. Fostul parc a devenit un ținut de o pustietate absolută, care pare să nu mai cunoască vreodată fertilitatea. Zona e tăiată oblic, la intervale regulate, de reflectoarele instalate dincolo de gardul trainic al Parlamentului ce se dovedește imposibil de escaladat de către parlamentarii Opoziției. Ferestrele de la fostul birou al lui Dragnea sunt încă luminate. Dincolo de ele, proaspăt-instalatul Ionuț Alexandru Toader, Întâiul Notar al Țării și Prințul Moștenitor al Dinastiei Tudorilor, îl primește în audiență pe Klaus Iohannis, ales președinte al României pentru un nou mandat. E o seară obișnuită: Iohannis a venit să se intereseze de niște ordonanțe rătăcite în drum spre Monitorul Oficial.