FYI.

This story is over 5 years old.

Film

Cele mai bune filme antisistem de la Cannes îți vor aminti de România

Poți să le vezi la București între 19 și 28 octombrie.
Captură via 3 Faces 

În București se întâmplă Les Films de Cannes à Bucarest, unde poți vedea în premieră titluri ultra-premiate și mai toate prezente pe listele de must-see ale unor critici cunoscuți. Am strâns șase povești (și o istorie) din spatele filmelor de anul ăsta, într-un fel de wishlist de mici revoluții de vizionat pentru perioada nebună în care ne aflăm.

Acum 50 de ani, la Festivalul de la Cannes se întâmpla o revoluție în interiorul unei săli de cinema. Câțiva dintre marii autori francezi se organizaseră, puseseră mâna pe un microfon și încercau să convingă lumea că festivalul ar trebui să se termine în acel moment. Godard era în linia întâi. Truffaut, imediat lângă el. Polanski se uita la ei vag amuzat: „Erau ca niște copii care se joacă de-a revoluționarii. Eu unul veneam dintr-o țară unde lucrurile se întâmplă pe bune”, a declarat el ceva timp mai târziu.

Publicitate

La Cannes, selecția de filme a fost motivul furiei și regulile prea scorțoase care se practicau de către conducerea festivalului. A mai contribuit încercarea de concediere a directorului cinematecii franceze cu ceva timp înainte. Dar toate astea au venit pe fondul unor neliniști serioase. La ora respectivă și în Franța lucrurile erau pe bune: studenții erau în stradă la Paris, fabricile nu mai funcționau, câteva zile mai târziu au încetat să meargă trenurile și liniile telefonice au fost suspendate.

În acea seară, într-o sală de cinema, niște mari regizori, venerați la vremea respectivă, au spus STOP. Suntem ridicoli dacă continuăm să ne îmbrăcăm frumos, să facem poze și să ne lăudăm filmele. Niciunul dintre lungmetrajele din selecție nu are legătură cu ce se întâmplă acum în Franța, deci festivalul trebuie să înceteze. Ceea ce chiar s-a întâmplat. Regizorii și-au retras filmele din competiție, jurații au renunțat la jurizare și lumea s-a dus acasă.

În 1969, un an mai târziu, La Festivalul de la Cannes se schimbau lucruri în reglementare și apărea secțiunea Quinzaine des Realisateurs, care dădea șanse egale tuturor genurilor de filme și regizorilor necunoscuți din toată lumea. Calitatea era singurul criteriu.

Înapoi în România. O prietena mi-a spus despre mersul la filme: „Dacă e feel-good mă duc, altfel nu vreau, se întâmplă și așa destule lucruri groaznice în țara asta, de ce să mă încarc și cu problemele altora?”. Este motivul pe care îl aud cel mai des când vine vorba despre absența din sălile de cinema. Și îl înțeleg. Trăim un prezent haotic, plin de nonsens și ură, într-o țară care are bube pe toate părțile și mai ales la cap.

Publicitate

Cu toate astea, mi se pare că un maraton de filme de autor te poate umple de speranță și imaginație.

3 FACES

Să ne gândim la Jafar Panahi, acest iranian care are interdicție pentru 20 de ani să mai facă filme la el în țară. Asta pentru că și-a început cariera tratând subiecte care nu erau pe placul autorităților. Omul e abia în al optulea an din 20 de interdicție, pe care și-a început-o filmând rapid un documentar despre cum este el arestat și persecutat - se numește This Is Not a Film. Apoi a mai făcut încă trei filme. Ultimul, 3 Faces, care va putea fi văzut la Les Films de Cannes a Bucarest, este un road trip prin Iranul rural. Regizorul împreună cu o actriță cunoscută acolo merg la țară să afle de ce familia unei tinere fete nu este de acord ca ea să urmeze Conservatorul. Filmul este un amalgam de documentar cu ficțiune, de altfel a și luat premiul pentru scenariu la Cannes. În timpul filmărilor, pe Panahi îl sună mama lui, îngrijorată că a auzit ceva știri cum că el ar filma din nou.

Știi cum sunt mamele, sperioase, mai ales dacă copilul lor, fie el și de vreo 50 de ani, riscă închisoarea sau mai rău pentru moftul lui de a face artă socială. „Stai liniștită, mamă, sunt doar zvonuri”, spune el și alege să lase secvența în film. Jafar Panahi este la momentul actual bine merci interzis în Iran și probabil pregătește următoarea filmare clandestină. Dar pun pariu că ar fi găsit azil în prima țară pe lista lui dacă s-ar fi decis să fugă. N-a făcut-o însă.

Publicitate

LETO

În Rusia, Kirill Serebrennikov, un regizor-problemă pentru regimul Putin, care se tot încăpățânează de ani de zile să-l sfideze cu filme și piese de teatru îndrăznețe, a fost arestat înainte să termine filmările la o poveste rock despre Viktor Tsoi, un cântăreț din cultura underground din Leningrad, anii 80, care a murit foarte tânăr și foarte iubit. Serebrennikov a montat filmul din propriul apartament și este încă în arest la domiciliu, nimeni nu știe până când. Cert este că nu călătorește la festivaluri, nu dă interviuri și cel mai probabil, dată fiind vigilența rușilor, nici nu mai face vreun film. Leto e un muzical alb negru, cu ruși frumoși care cântă bine. A luat un premiu pentru soundtrack la Cannes, unde actorii principali s-au pozat cu o pancartă pe care scria numele regizorului.

Aparent, Leto mai e și un fel de declarație de dragoste unor vremuri care nu mai există în Rusia: „o lume în care nimeni nu se teme de ceea ce poți deveni”.

Capharnaüm

În Liban, avem o regizoare, practic cea mai cunoscută din țară, Nadine Labaki, o tipă superbă care a început ca actriță până când s-a lămurit că se pricepe să spună povești. La un moment dat i s-a pus pata să facă un film despre o parte mai puțin vizibilă a societății din țara ei - mediile defavorizate, unde trăiesc familii de infractori mărunți, care fac copii cu nemiluita și nu au grijă de ei. Trei ani a stat pe străzile Beirutului și a făcut cercetare.

Publicitate

A intervievat zeci de subiecți până când s-a conturat un subiect simplu, născut din declarațiile celor mici. Capharnaüm, filmul pentru care a primit premiul special al juriului la Cannes, spune povestea unui puști de 12 ani care își dă părinții în judecată pentru că l-au adus pe lume. Povestea se duce cu el din sala de judecată înapoi la începutul istoriei despre cum s-a ajuns acolo și pare-se că filmul nu doar convinge, ci face spectatorii să fie întru totul de acord cu demersul copilului. S-a plâns la premiera de la Cannes și s-a aplaudat în picioare 15 minute bune. Labaki a folosit copii reali în film, i-a găsit pe străzi. Actorul principal, băiatul de 12 ani, era sărac și nu știa să citească sau să scrie.

BURNING

În Coreea de Sud, regizorul Lee Chang-dong povestește despre cei opt ani de pauză dintre filmul lui anterior și Burning, câștigătorul premiului FIPRESCI anul ăsta la Cannes. „Niciuna dintre poveștile la care lucram nu mi-a răspuns la întrebarea - de ce trebuie spusă în film.” Declicul a venit de la Haruki Murakami și povestirea Barn Burning. Acolo a găsit Lee Chang-dong motorul să vorbească despre tinerii din Coreea de Sud, prima generație care va crește mai rău ca părinții lor. Într-o continuă căutare și fără pic de idee despre rezolvări sau soluții, pare-se că în rândul tinerimii Coreene este o disperare care dă în furie, încă latentă. Ce-a ieșit este un film cu o poveste ca pisica lui Schrodinger, care chiar apare, sau nu, într-o secvență. Burning e despre treptele foamei: avem foamea mică, când ne lipsește mâncarea, și foamea mare, când ne lipsește înțelegerea aia mare, despre sens și direcție în viață.

Publicitate

LE LIVRE D’IMAGE

Revenind la Godard, revoltatul din început. Acesta, la cei 70 și mama lui de ani, a făcut un film eseu pentru care a primit un Palme d’Or special. Le Livre d'Image este un montaj înnebunitor care dă cumva imaginea pe care o are, sau mai curând o simte el despre lume, cu focus pe relația, cel puțin problematică, dintre lumea occidentală și lumea arabă. „Toți marii regizori sunt niște anarhiști”, asta a spus regizorul la conferința de presă.

BLACKKKLANSMAN

Pe logica asta, în plină nebunie Trump, apare Spike Lee cu un film despre un moment de victorie morală din istoria Americii. BlacKkKlansman este această poveste adevărată (filmul e bazat pe o carte de memorii a unui individ care încă trăiește bine sănătos) despre un polițist afro-american (printre primii negri care a ajuns să fie angajat în rândurile poliției) care reușește să se infiltreze în Ku Klux Klan-ul local. Îl are ca ajutor pe Adam Driver, care se duce la întâlniri în persoană, în timp ce el comunică cu rasiștii la telefon. Aparent, în 1970, costa 10 dolari să devii membru Ku Klux Klan, iar roba și gluga nu erau incluse în preț. E ca un urlet de speranță filmul ăsta. Spune că dacă acum niște ani s-a putut începe o schimbare, din interior, folosind armele adversarului, asta înseamnă că se poate întâmpla din nou. Trebuie doar să încerci. Regizorul a declarat la nenumărate publicații că îl invită pe Trump să se uite la film și chiar are imagini cu el în final. Give it to the man!

Am ajuns departe de la Cannes-ul anilor 68. Cinematografia și societatea s-au schimbat, dar nevoia de revoluție a rămas. Fiecare în felul lui. Les Films de Cannes à Bucarest duce mai departe tradiția iconoclastă a filmului de autor.

Programul complet al festivalului îl găsești aici.