Cele mai importante momente din istoria drogurilor din România din ‘90 încoace

În perioada comunistă, traficul și consumul de droguri erau mult mai simplu de combătut: oficial, ele nu existau. Nu găseai carne, lapte sau ouă, darămite heroină ori cocaină. Codul Penal al vremii consemna câteva paragrafe care condamnau traficul și consumul. Iar în limbajul de lemn al epocii, puținele referințe foloseau termenul „stupefiante”, cel de „droguri” nici măcar nu-și găsise încă locul în retorica milițienească.

Nu putem vorbi despre „un fenomen al drogurilor în comunism”, astfel de sisteme ermetice fac cvasi-imposibile orice tentative de trafic și consum „în masă”. Plus sărăcia: nu ai căldură, nu ai gaze și lumină, n-ai bani de carne și stai la coadă la benzină, dar visezi la cocaină. Nu merge, tovarășe. În orice caz, un studiu amplu și sănătos care să trateze subiectul drogurilor în perioada comunismului românesc rămâne o provocare pentru istorici.

Anii imediat de după Revoluție au fost oribili sub toate aspectele: trăiam într-un fel de limbo, agățați între două lumi. Practic, ne prefăceam că Revoluția nu avusese loc niciodată. Traficul și consumul de droguri, precum și prevenția ori combaterea lor, erau la fel de haotice ca restul societății. Lucrurile s-au schimbat cu primele umbre de bunăstare de la începutul anilor 2000: integrarea în UE, înlocuirea comerțului la taraba plină de blugi turcești și rulmenți cu cel al francizei și al multinaționalei corporatiste.

În prezent, putem spune că avem trafic, avem consum, avem legislație, avem dotări, avem concurență între clanuri, avem rapoarte, avem rezultate, dar și eșecuri cât casa. Acum, avem de toate.

Poveștile de dragoste dintre români și droguri (opiu, marijuana, cocaină, heroină și lista rămâne deschisă, în funcție de experiența, cultura generală sau cunoștințele de chimie ale fiecăruia) au cunoscut, în toată această perioadă, câteva momente-cheie, puncte de cotitură și valuri de emoții colective. Uite câteva dintre ele.

Este, practic, primul „drog” de după Revoluție intrat adânc în conștiința publicului. Așa cum, pe vremea aia, columbienii erau baștani pe cocaină, noi, românii aveam monopol pe aurolacul pe care l-am și transformat apoi rapid într-un veritabil brand național. Pe principiul „spune-mi ce droguri folosești, ca să-ți spun cât de sărac ești”. Românii se tripau cu aurolac și prenadez pentru că atât erau de săraci. Asta, în condițiile în care, pe plan mondial, piața drogurilor era estimată, în 1990, la 120-300 de miliarde de dolari pe an.

Între timp, aurolacul s-a împământenit atât de bine în limba română, încât cuvântul apare acum în DEX inclusiv cu sensul de „persoană care obișnuiește să inspire aurolac”. Iată un exemplu de manual al unei traume care s-a înșurubat serios și pentru multă vreme în subconștientul nației.

Odioasa mineriadă din iunie 1990 consemnează și prima atestare documentară a cuvântului „drog” în ceea ce avea să devină, probabil, primul „viral” românesc de după Revoluție: clipul cu Minerul Necunoscut care rostește, ca pe o litanie, miraculoasa frază: „Am găsit la PNȚ-eu, droguri, armament, muniție, mașină de scris automată”.

De fapt, vorbim aici despre o biată hotărâre de guvern care mai degrabă le făcea viața grea medicilor și farmaciștilor care, prin natura meseriei, lucrau cu astfel de substanțe, ori ajungeau să trateze toxicomani. Hotărârea stabilea diverse amenzi pentru nerespectarea a tot felul de norme și reguli din acea perioadă.

Putem spune că acesta e primul act normativ post-revoluționar oarecum legat de droguri sau, în fine „substanțele stupefiante”, dacă ar fi să ne luăm strict după titlu. Acum, privind înapoi, această primă măsură luată de guvern pentru combaterea drogurilor era, pe cât de rahitică, pe atât de ilustrativă pentru ce avea să vină: pur și simplu arată cât de slab pregătiți eram pentru a înfrunta tsunami-ul care avea să ne lovească în doar câțiva ani.

Ca element de culoare, trebuie remarcat, în acest context, formidabila rezistență a polițistului român la capriciile limbii române, precum și extraordinara sa aderență la limbajul de lemn: ia orice comunicat al Poliției Române din anul 2018 și vei regăsi aceleași cuvinte și expresii milițienești de genul „stupefiante”, „substanțe psihotrope”, „carosabil”, „mijloace specifice” ori „executarea de focuri în plan vertical”.

Iar în 1992, România era mândră să adere la niște convenții internaționale din 1971 și 1988, „contra traficului ilicit de stupefiante și substanțe psihotrope”. Un start timid, ratat și pe care așa-zișii „băieți buni” din războiul drogurilor nu mai aveau să-l recupereze niciodată.

Primii cinci ani de după Revoluție reprezintă Epoca de Aur a marilor „tunuri” și afaceri dubioase ale așa-zișilor mari oameni de afaceri ai României. O perioadă dominată de sărăcie, economie în pragul colapsului și haos legislativ. Ingrediente ideale care au făcut din țara noastă o candidată ideală la aderarea în structurile euro-asiatice a traficanților de droguri. Dintr-o modestă „zonă de tranzit”, evoluăm la statutul de piață de desfacere a drogurilor, proces consolidat undeva, în anul 1995, conform unui raport al Agenției Naționale Antidrog. Tot potrivit acestui document, Marea Integrare în Circuitul Internațional al Drogurilor are loc și grație – cum altfel? - „conjuncturii internaționale”, prilejuite de războiul din Irak și conflictele din Afganistan și Iugoslavia.

În 1995, așa-zisul „Val al Heroinei” atinge România. Aurolacul rămânea singura opțiune a săracilor, în vreme ce heroina începea să se infiltreze în lumea bună a vremii. Din aceeași perioadă ne vin și primele măsurători sociologice mai aprofundate legate de consumul de droguri din România. Conform unui astfel de studiu, 2,7% din „tinerii din România” încercaseră deja să consume droguri. Peste doar doi ani, procentul ajunsese la 10%:

În anii ‘90 comunicatele Poliției semnalau cu mândrie prinderea a tot felul de cioflingari prezentați drept mari capi de rețele mafiote. O captură de 17 kilograme reprezenta, la acea vreme, record național.

Dacă am fi avut televiziuni de știri pe vremea aia, ăsta ar fi fost breaking-news-ul săptămânii. Iar dacă am fi avut Facebook, cele 17 kile ar fi rupt România în două tabere: bula românilor tradiționaliști care ar fi spus „stupefiante” și bula progresiștilor care ar fi folosit termenul de „droguri”.

În aceeași perioadă, prinderea a patru amețiți cu 1,7 grame de heroină la graniță era trâmbițată drept „anihilarea unei rețele”. Organele erau vigilente, organele își făceau datoria.

Apoi, bula a s-a spart odată cu apariția primilor consumatori care au început să bată la ușile și ferestrele secției de dezintoxicare de la Spitalul clinic de psihiatrie „Alexandru Obregia”. Brusc, ne-am trezit în mijlocul unei veritabile probleme naționale. The shit hit the fan, cum ar spune americanul.

Heroina pătrunde în Europa pe patru rute principale de trafic, cele mai importante fiind „ruta balcanică” și „ruta sudică”. Prima dintre acestea traversează Turcia, trece prin țările balcanice (Bulgaria, România sau Grecia) și continuă către centrul, sudul și vestul Europei, potrivit rapoartelor Centrului European de Monitorizare a Drogurilor și Dependenței de Droguri (EMCDDA).

Big-Bang-ul ăsta, condimentat cu poveștile băiețașilor și fetelor de cartier, a contribuit serios la apariția primului val de hip-hop românesc. Noua generație arunca la gunoi vechii idoli falși ai muzicii ușoare și se punea pe ascultat noile povești despre droguri, curve, caralii, șmecheri și fraieri, din albumele celor de la R.A.C.L.A, Paraziții, Getto Dacii, Bug-Mafia, La Familia și, cu voia dumneavoastră, ultima pe listă, Dana Marijuana, cea mai fidelă fată.

În anul 2000, presat de noua obsesie a integrării în „structurile euro-atlantice”, Parlamentul aprobă în sfârșit, legea 143/2000 privind „prevenirea și combaterea traficului și consumului ilicit de droguri”. E pentru prima oară când avem cuvântul „droguri” în titlul unui act normativ. În sfârșit, o evoluție.

Pe 10 aprilie 2003, realizatorul de emisiuni radio, Andrei Gheorghe, e arestat, timp de trei ore, la Parchet pe motiv că ar fi tras un joint în timpul unei înregistrări video pentru revista Star. E primul mare scandal „de presă”, cu o vedetă radio-tv adusă cu tam-tam la Parchet pentru „consum de droguri”. Și din acest punct de vedere, putem spune că Andrei Gheorghe a fost un deschizător de drumuri.

După șase luni, în octombrie 2003, e rândul lui Sișu – jumătatea mai slabă a formației La Familia, să fie prins și arestat. Spre deosebire de Gheorghe, Sișu a făcut bulău soto, fiind condamnat atât pentru deținere, cât și pentru trafic. A stat doi ani bătuți pe muchie, după care, ca un băiat adevărat, a recidivat.

De departe, ăsta a fost principalul hit al anului 2004. Dosarul „Cocaină pentru VIP-uri” arată deja o Românie în plin avânt economic, cu o elită capabilă să-și bage nasul în cocaină. Dosarul ar fi fost probabil ignorat de pasionații de istorie, dacă nu l-ar fi inclus și pe băiatul lui Ion Țiriac – Ion Ion, pe numele său. Conform presei din acea perioadă, se pare că fiul și tatăl nu au împărtășit doar același prenume ci și niște droguri, pe care procurorii le-ar fi găsit într-una din casele ălui bătrân. Și de aici, a început nebunia.

Povestea s-a terminat cu happy-end pentru familia Țiriac, întâmplător după ce Ion Țiriac s-a cocoloșit pe la Ion Iliescu și Năstase pentru a-și salva fiul. Și nu numai.

„Am vorbit cu toata lumea, de la Peninsula Iberică până la granița cu Ucraina (…) În viața mea nu am cerut o favoare de la nimeni, pentru că mie nu-mi place să fiu dator, dar am cerut tuturor să aibă grijă ca actul de justitie să fie echitabil. Sfântul Petru nu mi-a răspuns la telefon, dar în rest eu am vorbit cu toată lumea”, spunea Ion Țiriac

În 2008, Poliția de Frontieră anunța capturarea a aproape 400 kilograme de droguri, din care 98% era heroină. Un an mai târziu, pe piață apar „substanțele noi cu proprietăți psihoactive”, denumire prea alambicată și care a fost rapid abandonată în favoarea mult mai directului „etnobotanice” sau „legale”. Și așa le-au rămas numele.

Etnobotanicele cunosc un vârf de consum maxim în 2010, an în care guvernul a și băgat o OUG care a interzis acest tip de substanțe ori plante. Acum sunt din nou legale, pentru consum propriu, dar asta e altă discuție.

Chit că în acea perioadă vorbeam, în cazul Românei, de cel mai scăzut consum de etnobotanice din Europa, ele au intrat repede în conștiința publicului, după mai multe crime și fapte de violență asociate cu acest consum, cum ar fi dubla crimă din Mehedinți. Aurolacul e pentru săraci, cocaina pentru VIP-uri, etnobotanicele pentru descreierați – cam așa arată, în linii mari, harta preconcepțiilor legate de droguri.

Știrile despre mascați care fac razii sau capturi-record nu mai interesează aproape pe nimeni. Ca să treci de vigilența editorilor de jurnal, trebuie să descoperi noi unghiuri narative. Cum ar fi știrea cu timișoreanul care s-a autodenunțat la 112 unde s-a prezentat drept „Fiul lui Dumnezeu” care a luat o porție de canabis. După care a fugit de acasă.

Între anii 2013-2015, cei de la Agenția Națională Antidrog raportează cu mândrie depășiri succesive de plan în materie de capturi și confiscări de droguri de toate felurile și culorile.

În 2016 înregistrăm prima condamnare la moarte a unui român pentru trafic de droguri. Este vorba despre cazul lui Ionuț Gologan, prins cu droguri, în 2012, în Malaezia.

Tot în 2016, cu ajutorul prietenilor americani, polițiștii anti-drog au motiv să se laude cu cea mai are captură de droguri din istoria României – 2,5 tone de cocaină.

Dincolo de toate acestea, Sfântul Canabis rămâne, în plan național, regina în materie de consum, fiind cel mai popular drog.