„Marfa și banii” a schimbat acum 18 ani filmul românesc

18 ani înseamnă mult pentru un film. Marfa și banii, debutul lui Cristi Puiu din 2001, a ajuns unul din puținele filme românești care pot pretinde că sunt cult. Mai e bun de ceva? Îi facem petrecere de majorat? Sau vreun sequel? Punem de-un parastas?

Am revăzut filmul ăsta, ceea ce-ți recomand și ție în ciuda a tot ce intră nou pe Netflix. Ovidiu (Alexandru Papadopol), băiat de buticar cu ambiț mare (să-și deschidă un butic, ce altceva?) trebuie să transporte din Constanța la capitală o geantă cu medicamente (cică). Ar trebui s-o facă singur, rapid, și să se asigure că s-a căcat cu o seară înainte, după cum subliniază domnul Marcel (Răzvan Vasilescu). Te-a șocat faza cu căcatu? Domnul Marcel are o întreagă teorie gen „spune-mi când te caci ca să-ți spun cine ești”, care rămâne antologică în istoria dialogurilor de cinema românesc. Și care nu-i singura vorbire urâtă care i-a fost atunci reproșată filmului. Până la Marfa și banii, nu se vorbea în halul ăsta prin producțiile noastre.

Nu îți imagina că cinematografia aborigenă era vreo școală de dans și bune maniere. Mare parte din anii 90 s-au recuperat comediile porcoase pe care românașii nu avuseseră voie să le filmeze (și nici să le vadă la cinema) vreme de 45 de ani. Așa ne-am ales cu Miss Litoral, cu A doua Cădere a Constantinopolului și cu Sexy Harem Ada Kaleh. Se vernisaseră deja țâțe, buci și coregrafie, dar se vorbea frumos. Și vine Marfa și banii, cu dialoguri brici (cosemnate de Cristi Puiu și Răzvan Rădulescu), cu actori tineri capabili să livreze fix graiul deloc dulce al tineretului. Și face senzație. Cum să nu facă?

Dialogurile astea în cuvinte murdare și sesiuni de vorbit în gol nu erau croite să dea peste cap tinerimea, erau gândite ca fiind fix ce trebuia pentru un film încadrabil în curentul realist. Realismul era fix chestia aia care ar fi putut fi ieftină din buget și eficientă pentru că mima realitatea, deci se putea empatiza mai ușor cu personajele și fazele dintr-un film d-ăsta. Și da, sunt simpatici tăntălăii care se suie în furgoneta de aprovizionat chioșcul a părinților lui Ovidiu. Cel mai bun prieten al lui Ovidiu, un „băiat de cartier” pe nume Vali, scris și jucat cât să iasă din șabloanele despre șmecherași cântate prin hip-hop-ul 90ist, rămâne cel mai bun rol al lui Dragoș Bucur. Iar Ioana Flora joacă bine (este una din actrițele noastre al dracu de bune în orice rol ar fi) o prostuță de Medgidia, cu moațe Asia-style pe cap și nu mare lucru sub ele.

Pentru personajele astea s-a compilat și un soundtrack pe măsură. Paraziții și Electric Brother, snippeturi („când te caci” evident că nu avea cum lipsi), trupe de altă dată ca Stigma și korekt (de care nu știu dacă ar trebui să fiu mândru sau să regret că le-am prins). Pare a fi o variantă cu de toate a soundtrack-ului pentru Un film simplu (produs de MediaPro pentru trupa Simplu, în care membrii trupei erau bântuiți de vise, halucinații și coșmaruri cu propriile lor videoclipuri).

Față de filmele pompoase ale lui Sergiu Nicolaescu și față de altele dintre anii 89-2000 (care-s maldăre de zbierăte despre investitori și securiști, comploturi, demnitate și mameloane), debutul în regie al lui Cristi Puiu avea viață-n el și ceva sânge-n coae. Realismul, mai mult ideologie despre cinema decât stil vizual de filmat ceva, scotea din Marfa și banii chestii pe care un lungmetraj american de mainstream nu și-ar fi permis vreodată să le lase neelucidate. Detalii despre natura exactă a substanțelor transportate, identitatea unor atacatori dintr-un jeep roșu și peisajele turistico-maritime lipsesc și asta s-a reproșat nu de puține ori filmului. Și ulterior și Câinilor lui Bogdan Mirică (deși acolo era vorba de alte chestii, nu de realism).

Filmul a fost vizionat de 4 246 de spectatori în cinematografele din România din 2001 și până în 2014, conform Centrului Național al Cinematografiei. Infim de puțin, dar ceva mai mult decât vreo zece producții românești adunate în ultimii doi ani. E de-a dreptul perversă situația: Marfa și banii, un film bun de tineret, parte comedie, parte road-movie, parte dramă realistă, a dat startul unei chestii care s-a finalizat în ciorbe și faianțe, secvențe exasperant de lungi și importanțe bolovănoase. Dar de aici se dă startul și fix în lungmetrajul ăsta sunt numele care au ajuns star-sistem-ul noilor filme românești.

Privind retrospectiv, Marfa și banii era marfă și-și merita banii. Era (și din păcate rămâne) unul din cele mai aerisite și memorabile producții din cinematografia română. Era și încă este unul din extrem de puținele filme românești în care actori tineri joacă personaje tinere. S-a prăfuit nițel, că între timp avem măcar spre mare o bucată de autrostradă, iar hainele alea ale românilor de la începutul mileniului trei erau la fel de sexy ca niște pojghițe de vomă.

Ai aici filmul, se dă pe Cinepub.