De ce nu au dreptate nici Andrei Pleșu, nici Florin Grozea când vorbesc despre Despacito

Îmi aduc aminte că în urmă cu câțiva ani, în timp ce citeam Caietele lui Emil Cioran, am rămas surprins să văd că filosoful român a apreciat un șlagăr din timpurile lui. Povestea în carte despre cum a intrat într-o cafenea și a auzit în boxe piesa „Those Were The Days", care l-a dat pe spate. I-a plăcut nostalgia din refren, evident. Mi s-a părut extraordinar să văd că un filosof poate aprecia și un hit pentru pulime, nu doar Bach. Toată chestia asta l-a umanizat în ochii mei. Mi-am dat seama că e la fel ca noi toți. Prea băiat Cioran.

Fast forward câteva decenii și un alt filosof român își dă cu părerea despre un hit actual. Din păcate, nu are multe cuvinte de laudă. E vorba despre Andrei Pleșu, care a publicat ieri un editorial intitulat „Despacito", în care comentează succesul piesei semnate de Luis Fonsi și Daddy Yankee, ușor scos din sărite. Da, chestia aia care ne-a enervat toată vara, și care a strâns peste trei miliarde de vizualizări pe YouTube.

Multă lume a citit editorialul și a zis „meh, funny" sau „hah, l-a enervat Fonsi pe Pleșu". Două reacții normale. Nimeni nu a luat personal ce a scris filosoful, în afară de Florin Grozea, fostul compozitor din trupa Hi-Q. Da, aia care a scos pe piață piese ca „UrăsQubesc" sau „Gașca Mea". S-a supărat atât de tare pe Pleșu că a publicat o scrisoare deschisă intitulată „De ce ne manipulați cu Despacito?". Wut?

Am citit ambele editoriale și am ajuns la concluzia că amândoi greșesc când vorbesc despre „Despacito", ceea ce face toată treaba asta să fie și mai haioasă. Deci hai să facem o analiză pe text și să ajungem la o concluzie legată de cel mai ciudat beef al anului 2017:

Filosoful își începe editorialul cu o declarație radicală: „Mă stupefiază ideea că un clip intitulat „Despacito" a reușit performanța unică de a aduna peste 3 miliarde de vizualizări". Auzi, îl stupefiază. Unu la mână, trei miliarde de vizualizări nu e chiar atât de impresionant. Pe bune, nu e. Dacă știi cum consumă omul de rând muzica în 2017, ar trebui să te aștepți la astfel de performanțe.

Există o explicație super simplă pentru treaba asta. Din ce în ce mai multă lume are acces la YouTube. Gândește-te că YouTube a apărut în 2005. „Gangnam Style" a fost prima piesă care a trecut de un miliard de vizualizări pe platforma Google. O piesă lansată în 2012. În prezent, sunt 15 piese cu peste două miliarde de vizualizări. Toate lansate în 2013, 2014, 2015, 2016 și 2017. Nici nu mai vorbesc despre videoclipurile care au peste un miliard de vizualizări. Sunt peste 50. Deci timpul în care o piesă ajunge la miliard a scăzut considerabil, pentru că așa-s vremurile.

Mai mult, nu e „o performanță unică". Mai există un clip cu peste trei miliarde de vizualizări. E vorba despre Wiz Khalifa – „See You Again". Dar Pleșu nu zice nimic despre ea, ceea ce mă face să cred că ori nu știe că există, ori e fan Wiz Khalifa. Eu merg pe a doua variantă. Apoi zice despre „Despacito": „Admit că, poate, e un pic mai simpatic decât campionul pe care l-a detronat („Gangnam Style")". O altă afirmație falsă. După cum se știe deja din 11 IULIE, hit-ul lui Psy a fost detronat de Wiz Khalifa. Link de pe The Guardian.

Mai bagă un paragraf sănătos despre stilistica pieselor, faptul că nu te face să o fredonezi, deși eu toată vara am avut „DES-PA-CITO" în cap, cu toate că urăsc piesa, și problema videoclipurilor care îți distrag atenția de la melodie. Multe aberații, dar e normal să aibă părerile astea. Dacă nu-ți place o piesă, o să găsești argumente pentru care să-ți justifici lipsa de apreciere. Dar în același timp, oricât de bune ar fi argumentele alea în viziunea ta, pentru omul care dă din șolduri pe „Despacito" înseamnă zero. Nu o să schimbi părerea nimănui. Pur și simplu o să primești confirmări din partea oamenilor care deja au aceeași părere ca și tine. O masturbare în cerc.

Dar Pleșu face o chestie dubioasă în penultimul paragraf. Ajunge să compare versurile de la The Beatles, pe care le traduce în cel mai haios mod posibil, gen „Fecioara Maria vine la mine", ahahahahahaha, cu Fonsi și Daddy Yankee. Dar face comparația într-un mod selectiv. El vorbește despre „Yesterday" și „Let it Be", dar nu traduce versurile de la piesele mai pop ale britanicilor. Sunt curios cum ar fi tradus versurile de la „Love Me Do". Sunt aici. Da, nu-s deloc heideggeriene.

În ultimul paragraf caută sensuri metafizice pentru cuvântul „Despacito", deci o dă în penibil. Vrea să aibă o concluzie puternică, dar impresia pe care o lasă e că se agață de un pretext inventat. E trist. Dar nu mai trist ca răspunsul lui Florin Grozea.

Am rămas stupefiat (da, e cuvântul zilei) când am văzut reacția lui Grozea, pentru că 1. oamenii care ascultă „Despacito" probabil că nu dau o ceapă degerată pe părerea lui Pleșu, deci de ce să te strofoci? și 2. oamenii care ascultă „Despacito" probabil că îi doare în cur de apărarea lui Grozea. Și modul în care își începe scrisoare deschisă e prea funny: „Domnule Andrei Pleșu, nu ați înțeles nimic din „Despacito!". Nu știu cum ai citit tu propoziția aia, dar eu am făcut-o cu vocea lui Floricica Dansatoarea în cap.

De unde atâta patos? Ai crede că piesa e scrisă de vărul lui Grozea și trebuie să apere reputația familiei. Nu ajută nici faptul că repetă afirmația aia mai jos în text. Dar e o tâmpenie să zici că nu a înțeles nimic din „Despacito". Ce e de înțeles din piesa lui Fonsi? Ori îți place, ori nu. Lui Pleșu nu i-a plăcut. E simplu. Când vii și spui că nu ai înțeles-o, riști să cazi în elitismul ăla de care-l acuză Grozea pe Pleșu.

Continuă și zice că „vă spun din experiență că SIMPLITATEA este dezideratul oricărui creator de geniu". Coaie, ce? Înțeleg că vrei să-ți justifici piesele simple ca „Un Minut" sau „Tu ești dragostea mea", dar mai lasă-o naibii. Aici face o afirmație care poate fi interpretată la modul că orice piesă complicată nu e piesă de geniu. Doar structura pop e aia SUPREMĂ. Bullshit. Într-adevăr, sunt cazuri în care simplitatea poate fi genială, dar să spui că DOAR simplitatea e genială, plm, mai lărgește-ți orizonturile, frate, că nu există doar top 40.

Apoi vine cu o concluzie care nu mai lasă loc de interpretări: „Orice creator mediocru va ști să construiască ceva complicat și întortocheat, doar un geniu știe să atingă sublimul prin simplitate". Deci s-a pișat pe orice piesă care are peste trei minute. Mi-l și imaginez pe Pleșu cum se sparge de râs la tâmpenia asta.

Mai bagă niște argumente la lucruri care nu au legătură cu „Despacito", gen că muzica trebuie să transmită o stare, deși Pleșu nu a zis niciodată că nu e așa, dar își dovedește inteligența cu paragraful intitulat: „Comparația cu Beatles este punctul culminant al unei manipulări!". Din nou, în cap îmi sună ca: „DOMNULE IOHANNIS, SĂ VĂ FIE RUȘINE!".

Nu m-a deranjat modul în care a spus-o, stai liniștit. Problema e că argumentul lui e fals. Uite ce zice:

Știu, și tu ai murit de râs când ai citit „nectarul zeilor din Olimp". Câtă poezie. Dar nu are dreptate. Să compari The Beatles cu Fonsi e perfect normal. Oricine spune că nu e așa, înseamnă că nu știe istoria trupei. The Beatles a fost un fenomen mondial. Ei au fost mai pop decât oricine.

În fiecare zi apărea un articol despre ei, mai ales în perioada Beatlemania. Era alt nivel de popularitate. Din punctul ăsta de vedere, Pleșu are dreptate. Nu manipulează pe nimeni, ffs. Sigur că nu e OK să compari piesele, dar o comparație între Beatles și Fonsi merge. Hai să nu schimbăm istoria, doar pentru că The Beatles au fost foarte buni. Au fost, dar au fost și super pop.

Mai întreabă: „Să înțelegem că nu e rușinos să te uiți la „Las Fierbinți", dar e rușinos să dansezi pe „Despacito"?", care e, din nou, o chestie pe care Pleșu nu a zis-o niciodată, înainte să-l compare pe Fonsi cu McCartney sau Lennon, când vine vorba de calitatea lui de interpret. Aici cred că o să zică și el că s-a lăsat dus de val.

Florin Grozea încheie textul cu treaba asta: „Nu vreau înțelepciune în muzica de dans. Eu vreau doar să dansez!". OK, e perfect normal să vrei asta. Ce nu e normal e să crezi că nu poți face asta pentru că un om are o altă părere decât a ta. Frate, dacă vrei să dansezi, dansează. Nu te oprește Pleșu. Faptul că te-ai supărat atât de tare pe părerea lui îmi dă de înțeles că ai nevoie de confirmare că muzica pe care o asculți e valoroasă. De ce? Dacă-ți place, îți place.

Și argumentul ăla că „lumea o să-l asculte pe Pleșu pentru că e Pleșu, și nu va aprecia Despacito la adevărata ei valoare" e fix pix. Pentru că omul care ascultă „Despacito" nu o să-i pese de Pleșu. Lumea va continua să danseze pe hit-ul lui Fonsi, doar Grozea o să se oprească din dans pentru că un om mai în vârstă decât el nu-i pe filmul lui. Doar pentru că vrea acceptare pentru muzica pe care o ascultă. E penibil să cauți validare pentru gusturile tale muzicale.

Cine a câștigat beef-ul: „Despacito", care a câștigat câteva vizualizări după toată cearta asta. Deci într-un fel a câștigat Grozea. Damn.