De ce iubește și urăște România manelele cu atâta înverșunare

În două camere mari, fiecare cam cât un apartament din București, câteva zeci de oameni ascultă la cinci intelectuali, scriitori, în fine, experți în manele. Genul ăsta de muzică a despărțit România în două, ca Moise marea, și pe mijloc a traversat o istorie mai lungă decât cei aproape 28 de ani de la Revoluție. Să fie clar de la început, am aflat la conferință, maneaua e aici dinainte de a exista România asta mare și va mai rămâne prin difuzoare, scări de bloc și pe la urechile interlopilor care vor să-și reafirme puterea.

Dar ce conferință, că tot am pomenit-o? I-au spus pe Facebook „Manele în România. Expresie culturală și semnificație socială” și la masa prezentărilor au fost câțiva oameni, care mai cunoscuți, care mai anonimi pentru mine, profanul. Vintilă Mihăilescu (SNSPA), antropolog, Adrian Schiop, jurnalist independent și scriitor, Speranța Rădulescu (Universitatea Națională de Muzică București), etnomuzicolog, Margaret Beissinger (Universitatea Princenton), etnomuzicolog, și Costin Moisil (Universitatea Națională de Muzică București), etnomuzicolog.

Videos by VICE

Toți sunt intelectuali într-o formă sau alta și îndreptățiți să vorbească despre manele cu remarci critice și evaluări. Ba chiar cele două femei, împreună cu o a treia, au lansat și o carte care a și dat numele conferinței. Adrian și-a dat doctoratul în manele și toți au avut câteva ceva de zis despre manele. Dar ce ar avea ei de spus despre acest gen atât de nepotrivit unui popor atât de frumos? I-am ascultat vreo două ore, printre manele, ca să văd ce ar fi de știut despre cei a căror muzică n-o asculți decât dacă o faci cu meta-ură sau când ești beat.

Anii 2000 au transformat manelele pe cât de mult s-a schimbat și România

În cele două ore, microfonul a trecut pe rând pe la fiecare dintre cei prezenți. Cele două săli, și puțin din holul de la intrare, erau pline cu oameni despre care am presupus, cu gând nobil, că vor să înțeleagă maneaua, nu doar s-o asculte la petreceri și de la vecinul. Cel mai bun timp a fost însă când a ajuns microfonul la Adrian Schiop.

S-a scuzat că n-are noutăți, față de alte dăți când a comentat manelele, dar a fixat niște limite între care muzica asta nu mai e o anomalie, ci o afacere actualizată la fiecare cinci ani ca să meargă bine și mai târziu. Un moment important a fost însă dat de hip-hop.

„Hip-hop vorbește despre subcultura bagabonțească și e prima care prinde și pături sociale dincolo de licee, centru și facultate. Pe siajul ăsta vine maneaua. Cele două coabitează până în 2001-2002, când începe scandalul. Pe atunci erau Sindicatul RANS și Cartelul, adică Est și Vest. În 2001, lliderul R.A.C.L.A. rămâne fără bani și face pactul cu diavolul: remixează cu Guță (melodia «Am pistol și celular» – n.r.)”, a rezumat Adrian momentul de la care Paraziții și alții au început să cânte contra manelizării.

Citește și: Ce am învățat din manelele anilor 2000

Poate nu-ți mai aduci aminte, sau nu știai, dar Paraziții zice pe piesa „Așa cum vreau (nr. 92)” următoarele: „Băieții mei ascultă doar hip-hop și manea / Sunt legat de ei așa cum ziua leagă noaptea”. Asta era la finalul anilor ’90, că după vreo cinci ani încep să facă mișto de cocalari și să-i urască grav pe piesele lor, val din care n-au mai ieșit până în prezent. Schiop a mai spus că momentul lui Rimaru e văzut ca o prostituție muzicală, pentru că maneaua era văzută ca muzică de făcut bani, nu de protest, nu de luptă cu sistemul.

„Maneaua nu pornește conflicte, dacă e să fie unele, vin din exteriorul. Lăutarul, în sine, nu vrea decât să mulțumească clientul, să ia banul, nu să facă scandal”, a mai zis Adrian.

Dar, cumva, a fost tot răul spre bine, că după coliziunea dintre rap și manele, apar rapperi de manele. Sunt văzuți ca maneliști, sunt integrați, dar apar ca cineva care nu e nici lăutar, nici rapper, iar lăutarii nu-i văd pe Șușanu sau Play AJ ca lăutari, ci mai mult ca entertaineri. Nici asta nu duce genul spre protest, dar îl bagă direct în pornografie. 

„Ajunge să vorbească despre sex mai pe față. Maneaua (muzica lăutărească) ține de o cultură tradițională a familiei și se ascultă în prezența femeilor, a copiilor. Iar partea asta fără perdea era dată prin alegorii: moșul are o rachetă, baba are o planetă.” Mai târziu, poți vedea și pe net, au început să fie videoclipuri cu mai mult erotism și piele decât un film erotic dat la TV.

În fine, câteva vorbe despre Dani Mocanu. E primul manelist mai cunoscut căruia nu-i mai pasă să aibă o imagine bună fără conflicte. Desigur, există trimitere la conflicte și la alții, dar nu așa pe față: „Omul fără dușmani / E ca banca fără bani”. În ultimul an, Dani Mocanu este un băiat rău al genului – rău de mic.

Habar n-ai ce înseamnă ură față de manele

„Prin sunet de tambură și glasuri de manele, / Cadânele frumoase le cheamă la zăbrele”. Versurile astea nu-s din vreun hit recent, au fost scrise de Vasile Alecsandri în secolul 19 în lucrarea destul de amplă Murad Gazi Sultanul și Becri Mustafa. E un exemplu, dacă credeai că sunt o invenție recentă și că moartea lui Ceaușescu le-a permis să existe. Mă rog, pot fi găsite referințe și la Dimitrie Cantemir și desigur că nu sună la fel cu ce produc acum maneliștii.

Costin a rezumat mai bine problema acceptării lor: „Sunt un simbol al unei lumi căreia nu e bine să-i aparții.” Chiar și George Pruteanu era atât de pornit împotriva manelelor, că a catalogat genul drept unul al necultivaților, al lipsiților de gust, al proștilor, fiind mai mult zgomot ritmat decât muzică. Vintilă a mai spus: „E destul de clar că manelele nu sunt un fenomen românesc, chiar dacă asta nu ajută obsesia românilor cu «așa ceva doar la noi se întâmplă». Se întâmplă peste tot.”

Citește și: Manelele din Olanda sunt mai dubioase ca cele din România

Oricâtă ură ar fi strâns genul ăsta, n-a fost ca în Bulgaria. Țara a stat mai mult sub turci, maneaua e văzută ca muzică orientală, otomană, așa că trebuie să arăți că ești liber prin măsuri radicale. Mihăilescu a amintit că la începutul anilor 2000 au ieșit în stradă câteva mii de oameni, au semnat petiții și au cerut să fie interzis prin lege genul chalga. Și da, n-a dispărut, cum n-a dispărut și printre români teama de a ne întoarce în Orient sau că devine comunitatea romă imagine pentru România.

Tot antropologul a spus însă că pe cât de mult detestă oamenii manelele, pe atât de mult iubesc altă manifestare „manelistă”: casele mari, împopoțonate. „Manelele și casele făloase sunt același lucru. Sunt iubite de aceiași oameni și detestate de aceeași categorie de oameni. Ambele rezumă același vis: să-mi fie mai bine. Cu cât am fost mai jos, cu atât nevoia de a mă făli e mai intensă. Casele astea nu sunt o construcție, sunt un discurs: nu mai sunt țăran, sunt în rând cu lumea.”

Manelele sunt și anticapitaliste, și pline de imaginație

Beissinger a preferat să pună câteva întrebări retorice: „Maneaua are efect pozitiv sau negativ asupra comunității de romi?” Poți medita puțin la această idee, pentru că pe cât de opulente sunt nunțile, videoclipurile și petrecerile unor maneliști, pe atât de săraci sunt alți membri din comunitate. „Prin manele, în România, unii au devenit extrem de celebri și câștigă sume enorme de bani. Sunt și foarte cunoscuți, și foarte bogați, iar fenomenul influențează profund romii din România. Au acum niște reprezentanți, dar reputația pe care o au aceștia îi ajută pe ceilalți?”

Asta e una dintre probleme, de natură socială. Cealaltă e că oamenii nu văd dincolo de fațada unei petreceri cu manelist (sau lăutar) plătit. Ceea ce fac ei de fiecare dată prin aruncarea banilor e, cum a spus Vintilă, punerea în scenă a reușitei (oricare ar fi ea).

„Manelele arată bine, dar sunt un joc de imaginație. Dacă viața ar fi doar materială, fără imaginație, ar fi trist. Așa, la nunți, toți pot să viseze că sunt câștigători. E «democratizarea» reușitei: oricine poate să reușească. Desigur, sunt ingrediente și e de muncă, dar fiecare are toate șansele să reușeașcă”, a apreciat el modelul pe care l-a caracterizat „anticapitalist” de a face dedicații și de a arunca cu bani în cântăreț. „Cultura romă e una a risipei, iar în societatea modernă acumularea de bunuri materiale, bani, e o idee recentă. De-aia și aruncatul cu bani e resimțit conștient sau inconștient ca o ofensă.”

Andrei Pleșu, când cineva a încercat să deturneze prezentările prin întrebări: „Discuțiile sunt după, la șpriț!” Poate cel mai bun îndemn.

În tot acest peisaj al opulenței, bogăției și fericirii maxime cu fete care dau din buric și sâni, mai rămân și vorbele lui Florin Salam din 2014: „Eu nu-s manelist. Așa credeți voi. Eu nu accept, mă jigniți.” 

El a făcut târziu ceea ce lăutarii fac de la început: se distanțează de manele, că-s prea mulți pe scenă și nu-s suficient de adevărați. Schiop a spus că e ca la pop. Oamenii nu ascultă pop, ascultă „orice”. Costin a amintit de A.S.I.A.: „Prințul meu are țiței, / Pot să fac ce vreau cu ei”. Versuri reale, nicidecum manele, dacă voiai să folosești din nou argumentul că maneliștii nu știu carte.

Citește și alte chestii despre manele în România:

Aur, smalex şi duşmani

Ce am învățat pentru 2017 din cele mai ascultate manele de anul trecut

Goran Bregovic se servește cu Salam