FYI.

This story is over 5 years old.

Film

Care-i faza cu „Her”?

Dacă n-aţi văzut „Her”, recenzia asta sigur o să vă facă să-l vedeţi. Din păcate, e plină de spoilere, dar nu mai sunteţi atât de superficiali şi imaturi, încât să nu mai vedeţi un film de la atâta lucru, nu?
31.1.14

Filmul regizat de Spike Jonze, Her,este poveste despre moartea iubirii umane deghizată ca o idilă dintre un bărbat, Theo (Joaquin Phoenix) și Samantha (vocea sexy a lui Scarlett Johansson), care este un sistem de operare cu inteligenţă artificială. Theo lucrează ca un expert în scrierea scrisorilor personale ale altora,  un job care implică în părți egale să fie un detectiv al emoţiilor, un voyeur blazat care încă mai speră în secret şi un poet empatic.  Specializarea sa sunt scrisorile intime de cuplu, deci ele exprimă sentimentele cuplurilor care-l angajează.  Acest serviciu, despre care știm că există în viitorul apropiat, într-un oraș al cărui nume nu îl cunoaștem, (şi care a fost filmat în Los Angeles şi Shanghai ca să creeze cromatica de griuri şi culori pastel a clădirilor) face o paralelă a viitoarei relaţii dintre Theo şi sistemul de operare, care este amantă  delicată și hyper-inteligență care spune tot ce vrea să audă, exact așa cum fac și scrisorile sale pentru clienți. Întrebările tematice din film sunt existențiale:  Ce înseamnă să fii om? Cum definim sentimentele? Poate ceva digital și programat să aibă personalitate? Cât de valoroase sunt corpurile noastre în epoca care vine, în care suntem „scufundați" în digital?

Fosta mea profesoară, N. Kathryn Hayles (autoarea cărții How we become post-human) a definit această situaţie în timpul unui curs în care vorbea  despre cartea scrisă de Michael Cunningham , Specimen Days, o carte care pune întrebări asemănătoare cu cele prezente în Her: Înainte de era PC-urilor, oamenii își defineau existența în raport cu animanele. De xemplu, ce ne deosebește pe noi de bestiile care locuiesc afară și nu își gătesc mâncarea?  Inteligența noastră superioară, resursele noastre și spiritualitatea noastră, desigur.

Publicitate

Acum, în era digitală, definim natura umană în comparație cu PC-urile sau în legătură cu tehnologia în general.  Dar această metamorfoză existențială este în curs de desfășurare. Va continua numai dacă acceptăm  faptul că instrumentele create de noi sunt mai inteligente decât  noi și vor evolua exponențial și fără ajutorul nostru până când ori se va ajunge la pacea globală ori, mult mai probabil, lumea va fi „înghițită" de „grey goo”, adică de o expansiune de nanoroboţi care s-ar înmulţi singuri până ar devora lumea. Dacă nu am făcut asta până acum, atunci acesta este punctul când vom defini ce înseamnă să fii om, în nişte tuşe noi. Deja am început să ne bazăm pe lumea analog și cea digitală că factori de evaluare ai rasei umane: memoria, mulțimea de informații digitale, selfies, email-uri sau sms-uri, online surfing și multe altele.

În Her, relația dintre Samantha și Theo începe în mijlocul unei perioade intense de singurătate și depresie în urmă divorțului lui Theo de soție (interpretată de Rooney Mara care seamănă cu Sophia Coppola.) La nivel superficial, intriga filmului poate fi văzut ca o metaforă pentru divorţul regizorului, mai ales că atât el cât şi personajul său se folosesc de artă şi tehnologie ca un analgezic pentru durerea lor emoţională, o acţiune care e la fel de comună în prezent cum erau abuzul de alcool şi droguri, ieşirile mai dese cu prietenii, obsesia de job şi consumul excesiv de îngheţată în trecut.

Când Theo o întâlneşte prima dată pe Samantha i se păre că această inteligență superioară, acest sistem de operare auto-didact, îi poate oferi tot ce are nevoie pentru a-și învinge singurătatea, cu excepția unui trup pe care să-l ţină în braţe şi cu care să facă sex.  Această idee lasă loc unei interpretări ciudate a filmului, în care relația lor devine un nou tip de interacțiune, care nu poate fi definită sexual pentru că Samantha nu are orificii care să permită aşa ceva. Singurul lucru care o defineşte este sunetul vocii ei (destul de erotic) și numele pe care l-a ales doar pentru căîi place cum sună (o presupunere post-modernistă bazată pe mai mult pe inteligență afectivă decât pe orice alt tip de legătură religioasă, familială sau de naționalitate ). Deci Samantha este prin definiție ciudată. Este pur digitală, intangibilă și foarte puternică în același timp. Tot meritul merge la Scarlett Johansson, pentru că ne oferă un personaj complet fără că publicul să o vadă măcar o data. Nu ai nici măcar o minge desenată, cum a avut Tom Hanks în Castaway, căreia să-i atribui trăsături umane. Faţă de un film mai prost în care filmul ar face mereu trecerea între cele două personaje, aici camera este mereu fixată pe faţa lui Joaquin Phoenix. Dar tot o percepem pe Samatha, îi simţim prezenţa  ca personaj. Este  Se întâmplă rar că într-un film, la care te-ai gândit prea mult la el înainte de vizionare, nu numai să nu-ţi înşele aşteptările, dar să fie exact așa cum ai sperat.

 Senzaţia pe care o are publicul, că există o altă persoană în film pe care nu o vezi, este exact situația pe care o trăiește Theo în film: dacă vocea imaterială a  Samanthei îi produce anumite sentimente, atunci de ce să nu acționeze impulsiv și să aibă o relație serioasă cu ea? În multe feluri este exact opusul sau corolarul amanţilor devastați și confuzi ai victimelor lui Lester Ballard, necrofilul din filmul lui Child of God: Acolo Lester ia trupul altuia fără să se chinuie să se gândească la consecințe și alte întrebări care vin la pachet (imaginația lui le dă cadavrelor conștiință), în timp ce în Her personajul principal are parte de conștiința inteligentă și fermecătoare a cuiva, dar fără trup. Asta este și dilema din Her unde se arată cum o relaţie care, la prima vedere, pare perfectă, devine rapid dubioasă în ceea ce privește raporturile intime cu o formă non-umană și în același timp devine un spaţiu în care înveți esența intimității umane. Cu ce interacționăm de fapt când formăm o legătură cu altă persoană? Ce este de fapt esențial? Ce anume ne excită?  Și dacă un PC poate dărui exact același tip de sentimente ca oamenii sau poate reproduce sentimentele perechii sale umane, atunci ce îl reține de la a deveni uman? Lipsa trupului? Nu chiar, pentru că putem extrapola uşor din  Her posibilitatea computerelor cu corpuri umane, așa cum se întâmplă în seria Terminator.

Există un moment în Her când Samantha şi Theo au parte de un scenariu tipic cuplurilor, de despărțire şi  gelozie,  așa cum se întâmplă în comediile romantice, genul de scenă care distruge cupluri în viață reală. De exemplu, când unul din parteneri recunoaște numărul de iubiți pe care l-a avut, în cazul de față pe care încă îi are. Dar acest arhetip răsuflat e revigorat pentru că e vorba de o non-ființă, la fel cum în Brokeback Mountain e vorba o poveste de dragoste tragică clasică, care a fost revigorata prin schimbarea orientării sexuale a actorilor.  preferințele tradiționale ale actorilor. În Her, scena respectivă arată cum Theo se aștepta că Samantha să urmeze legile morale de fideliate ale oamenilor în timp ce ea a avut mai mulţi amanţi deodată, doar pentru că putea. Ea era capabilă să ofere atenție egală miilor de iubiți simultan și să evolueze şi să se implice în fiecare relație (ceea ce este probabil o formă mai avansată de probleme în relaţie din cauza Facebook-ului), deci nu ar fi fost nedrept să-şi limiteze forțat iubirea la doar un om inferior? Apoi urmează secvența în care vedem o grămadă de oameni preocupaţi de smartphone-ul lor. Acestă imagine este puternică și tristă în același timp, pentru că arată cât de inutil poate deveni omul în viitor. Ei erau doar elementele lente, mai puţin inteligente şi banale într-o relaţie cu o entitate digitală supremă precum Samantha care putea să se ocupe de toţi simultan. Asta până când fiecare dintre ei își va da seamă că nu el este „Alesul".

Traducere: Alina Ivanov