Cum s-a transformat ziua independenței Cataloniei într-o petrecere naționalistă

Așa cum îmi pare rău pentru oamenii a căror zi de  naștere cade fix de aniversarea celei mai spectaculoase tragedii a lumii moderne, așa mi-a părut rău că acum Catalonia trebuie să-și serbeze ziua națională pe 11 septembrie. Aproape la fel de nașpa ca faptul că în ziua aceea țara comemorează înfrângerea trupelor catalane de către spanioli în secolul 18.

În fine. Motivul pentru care scriu despre asta e că ceea ce trebuia să fie un eveniment patriotic a luat o turnură naționalistă, astfel încât 1 milion și jumătate de oameni au organizat un marș în favoarea desprinderii complete a regiunii nord-estice de Spania.

Deși mereu au existat elemente naționaliste în timpul sărbătorilor Diada (se pare că e tradițional să dai foc steagului Spaniei și portretului regal), majoritatea catalanilor au preferat să se considere mândri ca făcând parte dintr-o Spanie colorată și diversă în loc să ridice armele și să lupte pentru secesiune. În același mod în care Texan Ol’ Boys pot fi mândri de grătare și siropul cu codeină, iar cei din Wales sărbătoresc ce au ei de sărbătorit în Wales, catalanii își sărbătoreau limba, arta și cultura, fără să simtă că e nevoie să pună bombe sau să răpească politicieni pentru asta. (A existat un mic grup terorist în Catalonia prin anii ’70, dar s-a dovedit a fi ridicol de ineficient. Dintre cele cinci morți cauzate de bombele puse de ei, patru au fost ale propriilor lor membri.)

Deși marșul de ieri nu a însemnat neapărat începutul unei noi campanii de bombardare, e clar că totuși catalanii și-au schimbat drastic atitudinea față de conducerea spaniolă. „Nu vă îndoiți că toată lumea care participă la acest marș e pro-independență,” a declarat o purtătoare de cuvânt din Consiliul Național al Cataloniei. Deci ce s-a schimbat?

Principala plângere are legătură cu „L’estatut”, actul care definește relația dintre Spania și Catalonia. Deși Catalonia are o oarecare autonomie în ce privește serviciul ei civil (forțele de poliție și educația), actul prezent datează din 1979. Nici nu te născusei pe atunci.

În ciuda faptului că guvernul a aprobat o versiune reînnoită a actului în 2006, implementarea lui a fost amânată de către membrii conservatori ai guvernului care consideră anumite elemente din conținutul lui – în special cele despre administrarea veniturilor Cataloniei – neconstituționale. E de înțeles că după șapte ani fără o rezolvare a acestei situații, catalanii s-au enervat.

Pentru că nu poți trage o bășină în Spania zilele astea fără să aibă legătură cu criza, climatul economic actual a exacerbat conflictul. Deși are cel mai mare venit brut din Spania, Catalonia a fost nevoită să accepte să fie scoasă dintr-un rahat financiar de Uniunea Europeană. Asta înseamnă că va fi dezavantajată la viitoare negocieri, dar n-ar trebui să afecteze legislația aprobată în 2006. Dorința de independență e amplificată și de opinia generală care susține că dacă toată țara e în căcat, Catalonia n-ar trebui să plătească mai mult decât partea ei pentru o scoate din mizerie.

Revenind la ziua independenței. A fost un protest cu mai multe steaguri decât parada atleților olimpici, cu slogane anti Spania, cântece tradiționale și tobe. Și copiii se îmbătaseră, bunicile aveau steaguri legate de scaunele cu rotile, metaliștii răcneau și veniseră și puștanii ăia hardcore de pe la jumătatea anilor ’80 care, dacă țara își va câștiga vreodată independența, ar trebui declarați o comoară națională.

Uneori, greutatea simbolismului era copleșitoare. Văzând oameni beți înfășurați în steaguri la sfârșitul demonstrației, mi-am amintit de ce urăsc naționalismul. Oricât de bine e să te răzvrătești împotriva autorităților, faptul că am văzut o schimbare în opinii și atitudini atât de puternică m-a îngrijorat. Ce s-ar putea întâmpla dacă guvernul va continua să nu asculte plângerile catalanilor?

La apus, Gran Via era o mare de steaguri fluturânde. Demonstrația se apropia de sfârșit, dar oamenii încă se adunau din toate părțile și circulația era imposibilă. Din pe toate străzile a răsunat un chiot atunci când în mijlocul demonstrației a început să se ridice o coloană umană. În lumina asfințitului, un copil s-a cățărat până în vârf și a arborat steagul catalan.

Scandările au fost înlocuite de aplauze fericite și pline de respect. O mulțime de oameni mândri de o tradiție care îi face unici. Iar eu mă delcar fericit să mă număr printre ei.

Visca Catalunya!

Urmăriți-l pe Paul pe Twitter:@pauldotsimon

Puteți vedea mai multe lucrări ale lui Alba aici.

Traducere: Oana Maria Zaharia