Mix de ciocolată, niet (e opiu)
Primul lucru pe care îl observi în avionul care zboară de la Dubai la Kabul este că, la business-class, pasagerii par a fi actori selectaţi pentru figuraţie: bărbaţi trecuţi de 45 de ani, masivi şi cu musculatura extrem de dezvoltată, care poartă echipament North Face ca şi cum ar avea ţinuta impusă de Guvern, cu tunsori de mercenari şi postură de infanterişti care au avut în fund bocancul unui sergent major timp de 20 de ani sau mai mult. Ţin strâns de pungile cu pileala de la duty-free (alcoolul nu se prea găseşte în Afganistan), vorbesc tare despre ce provincie este mai „păroasă”, şi cu toţii zboară la Kabul pentru un singur lucru: să facă bani.
Aproape toţi banii care sunt învârtiţi în Kabul în momentul de faţă provin de la companiile pentru care lucrează oamenii ăştia. Există proiectele cu sprijin guvernamental care sunt de obicei subcontractate unor companii multinaţionale de servicii, există şi mai multe ONG-uri internaţionale cu proiecte de dezvoltare, şi mai există nenumărate organizaţii umanitare care îşi deschid porţile şi par să aibă fonduri nesfârşite. Toate aceste organizaţii au nevoie de oameni hotărâţi şi căliţi, care nu tresar la sunetul „chitarei Afgane” (aka AK-47), ca să le conducă proiectele de binefacere, aşa că băieţii ăştia vin în Kabul cu sticla de Jack Daniels din duty-free, montaţi pentru luptă, şi cu indemnizaţia de pericol.
Problema este că, de data asta, afganii întreprinzători s-au prins şi profită cât pot. La început, când americanii au invadat ţara, răpirile erau rare şi, în cea mai mare parte, motivate politic. Recompensa obişnuită era o sumă mare pentru mulţi afgani, 10.000$, dar nesemnificativă pentru companiile de asigurare care plăteau din partea ONG-urilor şi a agenţiilor umanitare. Afganii şi-au dat repede seama de lucrul ăsta şi răpirile s-au înmulţit, iar recompensa uzuală a crescut la 100 000$. Acum, răpirile sunt ceva obişnuit, dar recompensa? Un million şi jumătate de dolari, sau aproximativ suma limită admisă de o asigurare.
Este aceasta un desen de Johnny Ryan sau cel mai facil şi distractiv graffiti anti-heroină din toate timpurile?
Mulţi dintre bărbaţii cu care zburam fuseseră deja răpiţi – un fost soldat fusese reţinut de trei ori şi povestea cu entuziasm de ospitalitatea răpitorilor lui musulmani: „N-am mâncat niciodat pilaf atât de bun! M-am îngrăşat cinci kilograme!”. Când aceşti oameni ajung în Kabul, sunt primiţi de echipele de securitate cu vehiculele lor blindate. Totul se desfăşoară ca o operaţiune cvasi-militară, totul este planificat. Sunt duşi la sediu, care se găseşte în general în singura zonă locuibilă (şi securizată) din oraş, şi ale cărui clădiri sunt numite de localnici „prăjituri” pentru că: a) au aspect de prăjituri şi b) sunt plătite cu „zahăr brun”, adică heroină – cealaltă sursă reală de bani din ţară.
Aceste locuri unde cresc maci erau, până de curând, cuibul celor mai puternici capi de război şi reţelelor de narcotice din Afganistan. În prezent, cer chirii de 50 - 60 de mii de dolari, ce ajung uneori chiar la 100 000$ pe lună. Totul este de o extravaganţă, aur peste tot. Toate camerele trebuie să aibă o baie, inclusiv bucătăria, sufrageria şi camera de zi (instalaţiile sanitare sunt rare în cea mai mare parte a ţării), şi în mod curios tavanul este îngrozitor de încărcat şi poate să aibă până la 60-70 de becuri (electricitatea poate fi şi ea o raritate, aşa că, dacă tot o ai . . . bagă tată!). Lorzii drogurilor iau apoi aceste chirii exorbitante şi construiesc o narco-tectură şi mai opulentă în Kabul şi în provinciile lor de origine.
Afganistanul este astăzi cea mai mare producătoare de opiu şi derivate ale acestuia. Se estimează că mai mult de 90% din producţia de opiu sau heroin brută din lume este făcută aici. De asemenea, o mare cantitate de haşiş şi marihuana iese din ţară prin provinciile din vest şi sud, care se învecinează cu Pakistanul şi Iranul. Drogurile, într-o formă sau alta, sunt responsabile pentru mare parte din PIB-ul ţării. Şi în timp ce se presupune că Statele Unite sunt prezente în Afganistan pentru construirea naţiunii, această cultură bazată pe cultivarea macilor este permisă, dacă nu chiar acceptată în mod deschis – ceea ce înseamnă, dacă urmărim firul logic, că din moment ce Statele Unite controlează Afganistanul (şi îl controlează), atunci ele reprezintă nu numai cea mai mare piaţă pentru droguri, ci şi cel mai mare traficant de droguri din lume, în mod oficial.
În decembrie, cu ocazia filmării unui episod viitor din „VICE Guide to Everything” pe MTV, am vizitat casa unui cunoscut cap al războiului, un tip pentru care guvernul american oferă recompensă, din cauza producţiei masive de opiu. În prezent, cică este pe fugă dar, în mod ciudat, doi dintre cei mai apropiaţi vecini ai lui sunt ministerul trezoreriei şi agenţia de securitate internă, amândouă conduse eficient de către SUA. Cu alte cuvinte, avem un lord al drogurilor căutat de autorităţi, care stă la căldurică şi o duce bine, chiar lângă cei care ar trebui să-l aresteze. Asta te face să te gândeşti la nivelul ipocriziei de acasă, privind „războiul împotriva drogurilor”.
Recent, America a depăşit Rusia în ce priveşte timpul petrecut ocupând Afganistanul - doar ce a trecut în al zecelea an de ocupaţie oficială. Dar contribuţia americană la cultura afgană constă mai mult în baze militare proprietate guvernamentală, adăosturi pentru artilerie, trupe şi acţiuni de politică externă de neînţeles. Americanii, în mare măsură, nu-şi părăsesc bazele militare, iar interacţiunile cu localnicii se rezumă la atacuri aeriene automatizate (făra pilot în cabină). Astfel, nu mai este surprinzătoare recrutatrea de atentatori sinucigaşi din zonă. De când America a preluat controlul în Afganistan, economia se bazează pe corupţie, răpiri, stoarcere de bani şi droguri, şi în ciuda tuturor eforturilor, Statele Unite nu fac decât să amâne reîntoarcerea timpurilor trecute: războiul civil.
Când sunt întrebaţi, majoritatea afganilor răspund acelaşi lucru: Când americanii au venit în Afganistan, în anii ’70, nu exista decât un singur Talib în toată ţara. Acum sunt 50 000, şi până vor pleca vor fi 500 000. Managementul prost, politicile confuze şi sprijinul pentru un guvern marionetă corupt şi urât de oameni, condus de preşedintele Hamid Karzai, au ca rezultat crearea, de către America, a talibanului în Afganistan. Astfel, SUA nu face decât să asigure ca următorul regim din Afganistan, dupa ce America se va retrage, va fi cel Taliban.
Oare asta văd drogaţii când trec prin stările halucinogene ale heroinei? Doi măgari care se rostogolesc către ei cu destul praf în spinare cât să omoare tot cartierul Lower East Side, 1979?
Le-am întrebat pe două dintre gărzile mele de corp, amândoi kazaci din nordul Afganistanului, despre ameninţarea războiului civil după ce americanii vor fi pleacat. Eram îngrijorat pentru ei pentru că nu aveau bărbi, purtau ţoale D&G false şi aveau părul întins spre spate (lucruri care vor fi fost notate şi raportate de „observatorii” din Kabul). Erau atât de occidentali în felul în care se îmbrăcau şi se purtau, încat le spuneam „ajutoarele mele hipster” şi îi întrebam dacă vor fi în siguranţă în caz că talibanii şi legea lor neiertătoare ar prelua din nou puterea.
„Talibanii nu vor reveni la putere”, au spus.
„De ce?”
„Pentru că îi vom omorî.”
„Dar dacă reuşesc să preia controlul, totuşi?”
„Atunci…suntem morţi”.
Aha.
Traducere: Ana Popescu