Pentru că de prea multe ori am auzit treaba: „ce simplu tre' să fie să fii artist, doar cânți și ești și plătit pentru asta, fuți pe cine și cât vrei, te plimbi peste tot, lumea te divinizează, ești centaur", am hotărât să vă explic, pe larg, cam cum decurge toată treaba asta în realitate, văzută din punctul meu de vedere, al celui care a trecut prin asta, la fel cum copiii români trec prin școală. Exact. Degeaba. A fost o experiență mai tristă decât masturbarea cu gândul la fosta care te-a înșelat și mai umilitoare decât dacă ar intra taică-tu peste tine în cameră în timp ce faci asta.

Asemeni oricărei povești clișeu de acest gen, și a mea începe tot cu: „de când eram mic visam să cânt". Și, ca să fie clișeul până la capăt, ai mei nu m-au susținut. După ei, între muzica și construitul de bărcuțe în sticlă putea fi pus lejer semnul egal, ca și potențial de a asigura un venit stabil. Și deci, matematic, era o investiție proastă. Și ai dracu, dacă nu au avut dreptate, dar să vă povestesc:

Primul meu contact cu muzica a fost pe la 14 ani, când un prieten, sătul de faptul că oamenii nu știau ce diamant pășea printre ei, mi-a făcut lipeala să trag o piesă la un studio muzical din orașul meu, Sibiu. Și prin studio muzical mă refer la un microfon într-un dormitor, cu un ciorap pe post de pop-filtru. Dar nu conta. În acel moment îmi era clar. Urma să ajung o stea. Am intrat, am salutat baieții, am trecut la treabă. Bine, nu am trecut direct la treabă, prima dată am tremurat puțin, ca să se vada că sunt o pizda, apoi li s-a făcut milă de mine și mi-au dat un păhărel de țuică, să-mi treacă emoțiile, dar nu înainte să mă judece dur în minte, cum aș fi făcut și eu în locul lor. Am băut țuica dintr-o gură, să-mi stabilesc dominanța, apoi m-am liniștit. M-am liniștit mai tare decât aș fi vrut, dar nu-mi permiteam să mai dau vreun semn de slăbiciune, așa că i-am dat bice.

Piesa era un hip-hop foarte corny, dar de pe atunci mirosisem eu cum stătea treaba. Și, după niște calcule rapide, am ajuns la următoarea formulă a succesului: dacă o fac să placă la pizde, băieții o vor asculta să le impresioneze cu sensibilitatea lor sau o vor trimite pe post de declarație de dragoste, și toate astea urmau să însemne view-uri pe YouTube și automat gloria mea peste plebei. Așa că am tras melodia și a iesit la fel de groaznic pe cât mă așteptam sau cel puțin așa mi se părea mie. Am pus-o pe YouTube și a început jocul așteptării. Auzisem că dacă fac 400 de view-uri e bine rău. Am făcut în jur de nouă mii. Pula mea. Mai greșesc și eu.

Asta e prima mea piesă. Sunt atât de mândru de ea încât am dat-o jos acum ceva timp și am urcat-o iar, doar pentru articolul ăsta.

Entuziast, am mai scos o piesă, și încă una, și tot așa. Apropo, piesele mă costau căte 30 de lei bucata. Și eram suficient de prost încât să dau banii ăia ca mai apoi sa le postez gratis pe net. Ăla cap de afacerist. Apoi am făcut un album. Care m-a costat patru sute de lei. Îmi făcuse ofertă băiatu' și eu, sărac rupt în fund, am acceptat-o fără să clipesc. Că doar urma să ajung faimos, și atunci merita, clar. Așa am investit patru sute de lei în niște CD-uri care nu mi-au greșit cu nimic, spre a le spurca cu piesele mele, sigur pe mine că o să mă îmbogățesc. Sau măcar o să am de un scuter, că-mi doream mult scuter. Dar lumea în care trăiesc eu e crud de reală, și nu s-a întâmplat.

La concertul de lansare al albumului am chemat câțiva oameni și au venit în jur de o sută, pe vremea când chestii din astea nu se întâmplau, că rap-ul devenise irelevant, dar cum muzica mea era corny, gen manele-rap-corny, oricine se putea identifica cu ea. Nu conta dacă era rapper sau cocalar. Mai mult cocalar, dar cine ține socoteala. Să nu aibă cultură muzicală, asta era important. Din biletele de intrare și vânzarea de albume am făcut fix patru sute de lei. Eram mândru. Demonstrasem tuturor necredincioșilor că se pot face bani din muzica. Știam că am avut dreptate.

Apoi m-a izbit realitatea mai tare decât un pumn în RATB: prețul pe care trebuia să îl plătesc la studio pentru album (mix/master pentru toate piesele, prețul CD-urilor etc.) era de patru sute de lei, fix cât câștigasem eu. Așa că mi-am scos portofelul care abia se închidea și am scos banii, și puteam să jur că vedeam forma lor imprimată în praful ce obișnuia să fie la mine în portofel. Așa durere nu mai simțisem până atunci, și nici nu am mai simțit decât atunci când mi-am rupt ața. A fost crunt. Primii mei bani din muzică au fost ai mei juma' de oră.

Treptat, am început să prind curaj în aptitudinile mele vocale și am realizat că această etapă din viața mea, și anume cea a rap-ului, luase sfârșit. Nu mai eram o larvă, acum eram un fluture colorat, liber să zboare și să exploreze. Așa că am făcut o piesă cântată, în colaborare cu un rapper semi-cunoscut, menită să prindă. Și apropo de asta: da, artiștii sunt perfect conștienți, când creează o piesă, ce și cum să facă, astfel încât să manipuleze ascultătorul ca să rezoneze cu ea. Pentru că așa se fac banii. Păi ce, nu-ți place când îți cântă cineva despre vise, despre cum ar fi să fii bogat, să fii iubit, să fii acceptat? Ba logic că da. Așa că am facut o piesa de genu'. Atât doar că eu n-am făcut bani din ea, dar deja eram de mult obișnuit cu asta. Dar, de prins, a prins piesa, ba chiar mai mult, patru secunde din ea au fost pe fundalul unui reportaj cu Bianca Drăgușanu. Nici din asta n-am primit nimic, că nu era original beatul. Da. Știu.

După piesa asta am fost contactat de o casă de discuri care pe atunci era la început și am fost întrebat dacă aș dori să fac parte din echipă. Am spus un „da" rece, ca un bărbat adevărat, neimpresionat de mizilicurile lumești, apoi am închis. Apoi am plâns. Și eu nu plâng. Deci gândiți-vă ce era în suflețelul meu. Deja îmi imaginam: cântat pe scenă, fane își dau rând să-mi facă felații, cântat pe scenă în timp ce fane își dau rând să-mi facă felații, apoi le dau câte o sută de dolari la fiecare să se șteargă la gură. Nu s-a întâmplat. Șocant.

Și totuși, de ce nu? Păi, vă explic, că doar sunteți ai mei. Industria muzicală din România, la momentul actual, funcționează pe principiul inerției. Niște băieți și fete care scoteau muzică mișto acum șapte ani, și care, cam tot pe atunci, s-ar fi putut opri, și ar fi fost mai bine, scot astăzi niște piese submediocre. Alea sună ca ce se ascultă și posturile de radio le oferă airplay la greu. Posturile de radio știu că românul nu ascultă versuri. Românul nu caută calitate sau inovație. Românului îi pasă de o piesă doar dacă îi gâdilă urechea și este cântată de Smiley, Velea sau celălalt rom al cărui nume îmi scapă pe moment. Și de Andra. Românului îi place Andra. Și atunci, proaste să fie posturile de radio să-ți ofere ție noname-ule airplay, pentru că așa tre' să taie din alte părți, și doar n-o s-o lase pe Andra fără airplay pentru tine. Bine, dacă piesa e atât de tare încât țara îi scandează numele, atunci nu au de ales și tre' să o difuzeze. Și aici apare cercul vicios.

Cum să știe țara dacă e bună sau nu piesa ta, dacă nu au auzit-o la radio? Cum să dea la radio piesa ta, dacă țara n-a auzit de ea? De-aia, dacă n-ai promovare, poți să fii oricât de bun ai fi, n-ai să vezi interioru' unui studio de radio nici în poze. Să nu crezi acum că vreau să sugerez fin că aș fi vreun geniu muzical. Spun doar că, și dacă aș fi fost, povestea ar fi fost probabil la fel.

Dar să revin la casa de discuri. În momentul în care am acceptat oferta de a le fi membru, am primit o cerere de prietenie, pe Facebook, de la inginerul lor de sunet. Și am acceptat-o și pe aia. Oricum le accept pe toate, că încă sunt în stadiul ăla în care ma dau rotund cu numărul de prieteni, dar deviez. Am început să vorbim, să planificăm. Mi-a zis să-i trimit două-trei idei de piese, i-am trimis zece piese terminate. Îmi place să fac exces de zel. Oricum, nu erau chiar piese, că nu aveau instrumental, dar le putem spune poezii. Asta se întâmpla prin iarnă-primăvară 2012. În august, după vreo 6-7 luni de așteptare și uitat la iarbă cum crește, am plecat într-o comună micuță de pe lângă Bacău, să trag două piese. Am stat acolo aproape o saptămână și m-am hrănit aproape integral cu sandvișuri. Nu știu dacă e relevant, dar m-a marcat experiența.

Am tras piesele, am râs, m-am fericit. Viață. M-am întors acasă cu piesele pe stick. Departe de a fi terminate, dar ascultabile. Am adunat rudele și le-am dat să asculte. Au plâns. Și eu aș fi plâns (dar v-am zis ca eu nu plâng). Ăsta e efectul vocii unui înger. I-am privit cald, dar superior în timp ce se descărcau. Dăm pe repede-înainte doi ani. Mă trezesc parcă dintr-un vis și nu înțeleg cum a trecut timpul sau de ce nicio piesă nu e încă scoasă sau măcar terminată. Apoi aud vocea rațiunii: „Realitatea, coaie…".

Din experiența mea, să fii artist wannabe e o experiență faină, dar mai falsă decât țâțele Răduleascăi. E drept, pentru unii a fost o experiență plăcută, că i-au ținut banii la suprafață ca apa sărată. Și da, mulți dintre ei au și talent, dar nu te minți că vei reuși doar pentru că ești talentat. Nici vorbă. Succesul are o rețetă. Și eu nu am auzit rețetă să conțină un singur ingredient. E același principiu. Deci dacă vrei să te faci artist, ține minte că succesul depinde mai puțin de aptitudinile tale muzicale și mai mult de cum ești promovat. Nu mă păcălesc singur. Știu că am făcut muzică destul de proastă. Dar nu mai proastă decât tot ce auzi la radio. Jur cu mâna pe inimă că m-am chinuit să fie la fel de mediocră și pozitiv-inexpresivă ca toate albumele lui Smiley, Velea, Connect-R, Guess Who și restul găștii de manele-pop-rap-R&B care domină industria muzicală. Dar n-a fost să fie.

Între timp, m-am apucat de house. Problema principală cu hip-hop-ul, sau ce încercam eu să cânt, era că nimeni nu dădea un rahat zburător pe mine și n-avea cine să îmi facă instrumentația. M-a contactat un producător care avea nevoie de o voce. Sunt perfect conștient că la EDM nu dă nimeni doi bani pe voce, că sunt doar un efect audio deloc important. Dar am acceptat, ca să pot să mă laud că sunt cântăreț și că scot piese. Încă sunt la liceu și puștoaicele sunt ușor de impresionat.

Semnat, Charlie (nu că m-ați ști).

Urmărește VICE pe Facebook

Citește mai multe articole despre industria muzicală:
Patru lucruri pe care poate le bănuiai despre cum se face muzică pop în România Ce ar putea urma după holograma lui Tupac Clişee, opinii şi trenduri sinistre din muzică ce trebuie să dispară în 2015 Nimeni nu le dă atenție rapperilor mega-bogați din Dubai