FYI.

This story is over 5 years old.

High hui

Iarba şi bunele maniere – Reflecţii acide

Combinaţia perfectă pentru o după-amiază de duminică: linişte, copaci şi marijuana.
10.4.13

Ca toți locuitorii New York-ului, urăsc orașul în secret. Până și pentru cel mai rezistent petrecăreț, viața în acest oraș e un șir de scene supraaglomerate și exasperante, întrerupte de momente de singurătate și scârbă existențială. Mediul ăsta nu-ți permite să-ți urmezi liniștit firul gândurilor fără să-l deturneze un claxon sau o fată frumoasă sau un miros neidentificabil de mâncare. În momentele în care simt nevoia de reflecție serioasă, mă retrag la casa mamei din munți, la câteva ore distanță de oraș. Uneori, ea nu e acasă și atunci pot începe o ședință de meditație serioasă.

Pentru mine, asta implică câțiva copaci frumoși, un pachet de țigări, o friptură și doi litri de cola – fără pastile și fără alte otrăvuri. Dar nevoia de meditație adâncă pe care am simțit-o weekendul trecut mi-a adus ceva ce iubeam în facultate și cu care nu m-am jucat de ani de zile.

Când colegul meu de apartament mi-a dat un timbru care zăcea înfășurat în staniol de când mă mutasem în casă, mi-a spus că nu era sigur că mai e bun sau că nu expirase de tot între timp. L-am luat cu mine și, duminică după-amiază, l-am luat, m-am întins pe spate și am așteptat să înceapă distracția.

Nu mai luasem acid de vreo șapte ani și uitasem semnele care previn începutul unui trip. Cam după o oră, am tras concluzia că acidul era expirat, dar că puteam salva situația fumând un mare joint în parcul din împrejurimi. M-am urcat în mașină și am condus până acolo. Când am aruncat o privire pe geam și am văzut apa care sclipea printre copaci, am scos un fel de „Uaaaaa……Pffffff” destul de zgomotos. Ok, poate că acidul nu era expirat.

Am încetinit în timp ce mă adânceam în parc și am simțit cum creierul făcea conexiunile atât de familiare, dând naștere unei spirale de gânduri la fiecare stimul senzorial. În cele din urmă am ajuns în zona mea preferată din parc, am închis motorul și am expirat lung. Aveam să mă tripez în pădure. Perfect. Ca un ultim act de responsabilitate, am hotărât să-mi notez în telefon unde am lăsat mașina, pentru orice eventualitate. Uitându-mă la culorile de pe ecranul telefonului meu, am înțeles două chestii: a) e un dispozitiv urât și enervant care-mi otrăvește fiecare moment în care interacționez cu el și b) nu mai notasem niciodată nimic în sistemul de hărți al telefonului și habar n-aveam cum se face. Fiind un moment foarte prost să învăț să-l folosesc, l-am închis repede, înainte să pună stăpânire pe mine impulsul de a-l izbi de o piatră. Am făcut inventarul: un pachet de țigări cu cinci țigări, o brichetă, trei cuie și o sticlă cu apă. Când ieșeam din casă, găsisem o haină veche și neagră care s-a dovedit a fi perfectă pentru vremea de afară. Am pus bunurile în buzunare și m-am aventurat în sălbăticie.

În afară de un bărbat care studia păsările și un trio de adolescenți care veniseră să fumeze un cui în pădure, nu mai era nimeni în zonă. Plimbându-mă pe lângă râu, am ieșit din raza vizuală a tuturor în câteva minute. M-am oprit și mi-am desfăcut părul, o coamă neagră masivă care se potrivea bine cu haina cea veche. M-am așezat pe o piatră mare și am aprins primul spliff, după care am avut trei gânduri în legătură cu rubrica asta.

1) Deși focusul acestei rubrici a divagat mult de la premisa inițială, mi-am dat seama că nu suport bunele maniere de fumat iarbă și nici oamenii care insistă pe ele. În adâncul inimii mele, nici nu mă interesează cum își fumează alții iarba, pentru că eu o fumez pe a mea cum am chef și, sincer să fiu, aș fi fericit dacă aș fuma-o singur pentru tot restul vieții.

2) Singurul motiv personal pentru care îmi pasă de legalizare e faptul că într-o bună zi mi-ar plăcea să văd cum e să-mi cultiv propriile plante fără să mă simt amenințat. Aș vrea doar să văd cum e să ai grijă de o plantă care are valoare pentru mine. Probabil n-aș face o treabă prea bună.

3) Rubrica asta e destul de egoistă. Sunt genul de persoană căreia îi place să-și povestească viața, așa că am inventat o rubrică despre cultura marijuanei ca să am ocazia să povestesc întâmplări amuzante. Semăn cu Andy Rooney mai mult decât credeam vreodată.

M-am ridicat de pe piatră și am continuat să mă plimb pe o suprafață care părea să devină tot mai abruptă. Am încercat să ating apa, dar mă îndepărtasem de ea. Realizând în ce trip mă aflam, m-a pufnit un râs isteric timp de mai multe minute. În cele din urmă, am reușit să ajung la apă și să-mi astâmpăr setea, în timp ce analizam conceptul de sete, după care am intrat într-o zonă din parc care era închisă.

Fiind începutul primăverii, zona era îngrijită, dar părăsită total. Am stat în mijlocul ei și am tras cea mai lungă pișare din viața mea. Apoi am mers mai departe, printre seringi de heroină și mucuri de jointuri. Am continuat să merg pînă am găsit o zonă absolut curată și nepoluată de către om și m-am așezat pe o buturugă. Acolo am aprins al doilea cui. Am avut o singură reflecție de data asta.

M-a trăznit gândul că poate parcul era gol dintr-un motiv. Era o zonă populată de urși și era tocmai începutul primăverii, când bestiile ieșeau din hibernare înfometate. Deodată, orice sunet pe care-l auzeam părea un pas de urs. I-am dat mesaj prietenului meu Sour Joe și l-am întrebat dacă urșii pot urca în copaci. Mi-a răspuns: „Unii pot, da…Ce? Ai belit pula nasol?”

După care mi-a trimis al doilea mesaj: „Îmi amintesc că am citit o plăcuță în Canada care descria cele două feluri de urși din parc și modul în care îi puteai evita peprimii era opusul total al modului de a-i evita pe ceilalți.” Când am citit absurditatea asta cu capul plin de acid, m-a bușit un râs sălbatic, care m-am gândit că fie va atrage, fie va alunga toți urșii din zonă. Totuși, am rămas nemișcat pe buturugă până când soarele a început să apună. Atunci am mers mai departe până am ajuns la o bancă. M-am trântit pe ea și am fumat ultimul cui. Atunci am văzut plăcuța care îmi confirma teoria despre urși.

Prima chestie care mi-a dat prin cap a fost să mă piș în jurul băncii, ceea ce am și făcut, fără să mă intereseze obiceiurile teritoriale ale urșilor negri. Am continuat să fumez, tremurând ușor, pentru că se lăsase răcoarea. Gândul mi-a zburat de la urșii care m-ar fi putut mânca la paznicul parcului care probabil s-ar întreba ce dracu' fac în parc la ora aia cu un joint în mână. Apoi m-au năpădit amintiri din liceu, în timp ce mergeam spre mașină. M-am oprit o singură dată, când am găsit o metaforă pentru viață în pancarta din locul de joacă pentru copii, care mai târziu s-a dovedit o pancartă oarecare, fără niciun fel de înțeles ascuns.

Am ajuns în sfârșit la mașină și am pus un CD pe care nu scria nimic și pe care-l găsisem în subsolul casei cu o noapte înainte. Prima piesă era „5 Years” de la J-Zone, o piesă din 1998 care specula unde se va situa hip-hop-ul în 2003, prezicând o cultură obsedată de arme și de sex, fără vreun fel de creativitate sau talent. Și acum au trecut deja zece ani și din 2003 încoace. Dumnezeule.

În sfârșit ajuns acasă, în vârful unui deal, am oprit mașina și am avut o reflecție finală. N-am nevoie de acid sau de pădure sau de reflecții sau de amenințarea urșilor negri ca să-mi limpezesc mintea. Am nevoie doar de niște copaci frumoși și de niște liniște. Am intrat înăuntru, am dat drumul la grătar și am gătit cea mai bună friptură din viața mea.

@ImYourKid

Traducere: Oana Maria Zaharia

Anterior: Iarba și bunele maniere – Efectul amplificator