Publicitate
Acest articol are mai mult de cinci ani de la publicare.
Știri

O zi de distracţie la noul Cernobîl

Copiii din generația nucleară se jucau în domuri cu formă geodezică înainte ca astea să fie cool.

de ALEX HOBAN
07 Decembrie 2011, 12:00am

Lituania nu se poate hotărî în ce direcție s-o ia zilele astea. Sătui să le sufle rușii în ceafă, tânjesc după dulcea instabilitate financiară și revoluția agresivă pe care lumea a ajuns să o asocieze cu membrii zonei europene. Dar când Bruxelles le-a spus că nu pot intra în clubul Euro decât dacă își închid centrala aia nucleară imensă, s-au bosumflat de tot.

Dat fiind că centrala nucleară Ignalina a fost construită după modelul celei de la Cernobîl, locul celui mai mare dezastru nuclear din istoria omenirii, s-ar putea ca dragostea lituanienilor pentru fabrica lor mutantă să ți se pară ușor irațională. Dar asta e din cauză că nu locuiești în Visaginas, orășelul izolat din estul țării, construit de sovietici în anii 1970 special pentru a găzdui armata de muncitori din Ignalina.

De fapt, nu mai sunt mulți locuitori în Visaginas. Personalul centralei numără în prezent vreo 200 de oameni, deși era o vreme în care 5 000 de oameni munceau zi și noapte ca să se asigure că cel mai puternic reactor nuclear din lume n-o umple tot blocul estic cu scârboșenie verde. În vremurile ei cele mai bune, Ignalina furniza 70 la sută din curentul Lituaniei, vorbim aici de 1 500 de megawati care fac Cernobîlul să pară un bebeluș.

De la scoaterea din uz a centralei în 2004 și 2009, barele din uraniu se răcesc, iar puterea este din ce în ce mai redusă, până când locul va putea fi scos din funcțiune. M-am hotărât că ar fi mai distractiv să vizitez centrala nucleară pe patul de moarte decât să mă plimb prin Vilnius cu un turist australian venit în vizită pentru sex, așa cum face toată lumea.

Am plătit destul de scump decizia de a da prostituatele pe centrala nucleară: până la Visaginas a fost o călătorie interminabilă. Am mers 14 ore cu autobuzul, trenul și taxiul. În majoritatea timpului singur, înafară de câteva zeci de cadeți militari care erau trimiși în diverse tabere din pădurile lituaniene.

Asta e Visaginas. O colecție de blocuri din prefabricate trântite în mijlocul unei păduri. Pentru că nimic nu e mai vechi de 35 ani în Visaginas, locul pare ireal și atemporal, ca un miraj comunist sau ca taberele de vacanță din Butlins, cu diferența că oamenii nu se duc la Butlins să vadă un reactor nuclear în timp ce sunt bântuiți de gânduri despre moarte.

Nu-i așa că-ți amintește de celula de ATP? Copiii din generația nucleară se jucau în domuri cu formă geodezică înainte ca astea să fie cool.

Din centru, centrala este la o distanță mică de mers cu mașina. Nu știu de ce mi-a luat o jumătate de oră să găsesc un șofer de taxi care să mă ducă acolo. Probabil din cauza ditamai aparatului foto agățat de gât.

Până la urmă am ajuns la intrarea în monolitul care reprezenta o întreagă eră de speranță socialistă: energie ieftină pentru toată lumea, solidaritate între oameni și un pumn în râtul porcilor capitaliști din Vest.

A fost complicat să obțin accesul înăuntru. Înainte să ajung, fusesem avertizat că o să fiu urmărit la tot pasul și dacă o să fac poze la orice, o să reînceapă războiul rece, o să-mi spargă aparatul și o să mă forțeze să înghit o bombă cu plutoniu. Nenorociții mi-au luat camera la sfârșitul vizitei și au șters cam juma’ din poze, așa că ce urmează să vedeți sunt fotografiile alese de cenzură. Din fericire, sunt destul de mișto și alea.

După ce ne-au înfășurat în trei straturi de materiale protectoare și ne-au dat căști - la care n-am avut voie să fac poze – ghidul nostru ne-a condus în această uriașă anticameră de primire. Nu-mi amintesc la ce ne-a zis că folosește. Probabil că ți se pare o adunătură de mânere și țevi, dar e foarte incitant să fii acolo pentru că intri foarte ușor în filmul despre cum ai putea trage de un mâner și distruge toată planeta.

Când l-am întrebat pe ghid ce caută acolo rămurica aia verde, a izbucnit într-un râs isteric și a spus „E DOAR DE DECOR!!!!” Cine a zis că muncitorii est-europeni din centralele nucleare nu au simțul umorului?

Apoi am urcat cu liftul 9 etaje ca să ajungem în vârful reactorului nuclear. Era luminat ca un club pentru fetișuri și avea mirosul ăla de chimicale sintetice, sex și transpirație. Știți voi care.

Și, la fel ca un club pentru fetișiști plin de petrecăreți cu vieți duble, în fiecare dintre pătrățelele astea se ascundea câte o bară din uraniu incredibil de puternică. Dacă pornești doar una din astea, ai destulă energie cât să începi un război. Cam asta vede Ahmadinejad în fața ochilor înainte să adoarmă.

‘Ai de capu’ meu, au lăsat pătrățelul ăsta fără căpăcel! Ce rușine. Ghidul s-a înroșit tot. Uite-așa se întâmplă căcaturi gen Cernobîl, cretinilor.

Atunci când cercetătorii trebuie să se joace cu focul, adică cu bucăți de material radioactiv, au chestiie astea ca niște cuptoare cu microunde în care pot manipula barele de uraniu fără ca acestea să emită raze gamma și să-i transforme în supereroi lituanieni.

Cred că aici zice în rusă: „Păzește-ți coaiele dacă nu vrei să ai copii cu trei mâini”.

Bazinele astea pentru combustibil folosit au peste 40 metri adâncime și aici se păstrează și se răcesc barele de uraniu uzate, până când își pierd radioactivitatea. Între bare se pun niște separatoare ca să nu se atingă unele de altele – pentru că dacă se întâmplă asta din greșeală, există riscul să înceapă o reacție nucleară în lanț, adică un fel de domino pe care nimeni n-are chef să-l joace.

Prosopele din astea atârnau peste tot. Mă întreb ce aveau nevoie să șteargă cu ele, având în vedere că singurul lichid pe care l-am putut vedea era o scârboșenie verde strălucitoare.

În cele din urmă am ajuns la misiunea HQ. Până și aici toată lumea trebuie să se îmbrace ca un ajutor de patiser.

Dacă nu v-ați prins încă, mă excită la maxim kitsch-ul sovietic, așa că am fost în extaz în fața acestor monitoare arhaice din lemn din 1970. Sigur asta avea în minte Lenin când visa o utopie tehnologică a viitorului – sau cel puțin o societate construită pe principiul că toată lumea trebuie urmărită și ținută sub control în fiecare minut.

Traducere: Oana Maria Zaharia

Tagged:
Reportaje
Lituania
Vice Blog
reactor nuclear
Cernobal
centrala nucleara
radioactivitate
Cernobil