​Dacă stai nas în nas cu DJ-ul, înseamnă că nu înțelegi muzica

La sfârșitul anului trecut, l-am văzut pentru prima oară pe unul dintre DJ-ii mei preferați. Am fost irațional de încântat de treaba asta și, când a venit momentul, am început să-mi fac loc cu coatele ca să ajung în față și să-l aplaud pe om la sosire. Muzica m-a izbit și mă bucuram maxim, dar, în loc să dansez, eram stresat să negociez spațiul din fața pupitrului cu ceilalți participanți care mă loveau cu umerii și coatele. Mă chinuiam să am un spațiu să văd ceva, cât de cât. După vreo zece minute, prietenul care venise cu mine m-a bătut pe umăr și mi-a zis: „Poate că n-ar trebui să stai neapărat nas în nas cu DJ-ul."

N-a fost prima dată când mi-a trecut prin cap acest gând și nici nu sunt prima persoană care scrie despre asta, dar nu știu din ce motiv, fix în seara aceea am realizat absurditatea faptului. Așteptasem toată ziua Crăciunul ca să-mi petrec seara certându-mă cu familia unde să ne așezăm la masă ca să vedem cât mai bine bradul. Și știu că nu sunt singurul, e o chestie pe care o facem toți instinctiv: ne holbăm la DJ-ii care ne plac de parcă am da un test de vedere.

Așa că am început să experimentez. Mi-am îndreptat privirea spre cei cu care eram și am încercat să-i fac și pe ei să se întoarcă în alte direcții. Nimic. Mă simțeam ca un dobitoc care încearcă să intre la metrou pe la ieșire.

Acest comportament dubios își are rădăcinile în anii '90, când mai mulți DJ-i au început să devină superstaruri. Paul Oakenfold a devenit primul DJ care a pus muzică pe scena principală de la Glastonbury în 1995 unei mulțimi de 90 000 de persoane. Nimeni n-a stat cu spatele la scenă. În 2002, Big Beach Boutique, organizat de Fat Boy Slim, a atras o mulțime de 250 000 de oameni, iar acum, DJ precum Calvin Harris și Kaskade sparg recorduri la Coachella cu numărul imens al mulțimilor. Evoluția DJ-ului de la maestru de ceremonii la headliner s-a finalizat deja de mulți ani.

Asta nu se aplică doar la EDM. Mentalitatea s-a transferat și în medii mai underground care se consideră mai autentice decât petrecerile de pe stadioane. Am putea da vina pe Tiësto, dar același lucru se întâmplă la orice eveniment Boiler Room. Fie că e o lansare la o casă de discuri sau o scenă la un festival, aproape toată lumea se uită în aceeași direcție ca niște fluturi de noapte în jurul lămpii. Muzica dance a devenit muzică de stat și holbat cu gura căscată.

I-am întrebat și pe alți colegi de la VICE ce părere au despre asta.

„Da, e un fenomen. Știu că am fost odată la un party și toată lumea se holba la DJ de parcă era Morrissey. Și la James Blake se uitau toți la fel. Cred că eu stau cu fața la DJ doar dacă e cunoscut sau sexi. Totuși e ciudat, într-adevăr. Parcă ne-am uita toți la televizor într-o sufragerie imensă." – Emma, Noisey.

Poate că atenția noastră e distrasă atât de ușor încât avem nevoie constant să ne focalizăm pe ceva. Poate că are legătură cu inabilitatea noastră de a sta degeaba, fără să ne deschidem, inevitabil, telefoanele. În club, suntem setați pe ceea ce presupunem că e punctul cel mai important din sală, în loc să lăsăm muzica să ne posede ca un demon sexi.

„Dacă sunt într-un club, îmi place să mă uit la DJ pentru că n-am chef să mă uit în jur la oameni și să compar puștanii de azi cu tinerii de pe vremea mea. DJ-ul e sigur, e prezent și e constant. Poți avea încredere în el. Nu te calcă pe pantofi și nu-și varsă paharul cu băutură pe tine. Nu te abandonează ca să fumeze o țigară sau să meargă la baie. Nu urcă într-un autobuz și dispare în noapte, lăsându-te singur, să te holbezi melancolic la ultima gură de bere de pe fundul paharului." – Josh, THUMP

Nu e singurul care preferă lucrurile așa. Un alt prieten mi-a povestit despre prima oară când l-a văzut pe Carl Craig. În nebunia tehno care îi umplea capul, s-a simțit atras spre pupitru. Carl Craig era un zeu totemic care arunca vrăji asupra oricui îl privea în ochi.

Perspectiva asta aduce în vedere un element interesant. Dacă te duci să vezi un artist precum Jon Hopkins, de exemplu, are sens să te uiți la el, pentru că focusul serii sunt expresiile faciale, emoțiile viscerale și ambianța profundă. E valabil și la genurile jungle și garage, unde MC-ul îți dă un punct legitim de concentrare, un motiv să fluturi țigara rulată prost între degete. Într-adevăr, există momente când e logic ca lumea să se adune în fața DJ-ului, dar nu într-o noapte de disco sau house.

Bineînțeles, cel mai bun mod de a-i arăta respect unui DJ e să dansezi până îți pocnesc oasele. Ar trebui să luăm exemplu de la James Murphy și de la proiectul 2ManyDJs, care se ascund în spatele unui decor și oferă mulțimii o experiență audio optimă. DJ-ii sunt într-un colț abia luminat, iar restul camerei explodează într-un miraj de lumini și corpuri mișcătoare.

Avem nevoie să ne întoarcem în perioada în care piesa era Dumnezeu și DJ-ul era doar mesagerul.

Nu trebuie neapărat să dansăm amuzant sau să ne dăm în spectacol, dar dacă te uiți la videoclip din era acid house sau la unul filmat în Studio 54, o să-ți dai seama rapid de simplul adevăr: am înțeles totul greșit. A venit timpul să recunoaștem că nu suntem cool. DJ-ul nu e acolo ca să ne holbăm la el, ci să uităm de el complet.

Traducere: Oana Maria Zaharia

Urmărește VICE pe Facebook.

Citește mai multe despre DJ:
Nu e deloc mișto să fii iubita unui DJ Cum să fii DJ în România în 20 de pași E chiar tare să ieși cu un DJ, de fapt