Publicitate
Chestii

Cum i-a venit lui Mihai Eminescu ideea pentru Catedrala Neamului, de care nu mai scăpăm

Or fi popii vinovați de multe, dar hai să nu le punem în cârcă toate ideile dubioase din istorie.

de Petru Cercel
13 Iulie 2015, 11:47am

Procesiunea de sfințire a paraclisului, via patriarhia.ro

Bucureștiul duce lipsă de multe: de spitale echipate, de școli bune, de grădinițe, de străzi și de parcări, de parcuri, de un transport public cât de cât normal și tot așa. În schimb, stăm bine, spre foarte bine, la mall-uri și biserici. Despre primele, multe n-ar mai fi de spus. Aproape în fiecare an, România mai anunță doborârea unui record istoric la categoria „cel mai mare mall": din București, din Europa, de oriunde.

Cu bisericile stăm bine de tot de mult mai mult timp. Prin a doua jumătate a secolului al XIX-lea, pe când era cam cât un sector de azi, Bucureștiul primea denumirea, să-i spunem flatantă, de Orașul celor peste 100 de biserici. Puține dintre acestea erau cu adevărat reprezentative prin vechimea și arhitectura lor: Biserica Mitropolia, ridicată la 1654 de Șerban Vodă, biserica Mihai-Vodă, inițial o bisericuță din lemn, refondată de Mihai Viteazul în 1594, biserica Domnița Bălașa, biserica Sfântului Spiridon, de pe Calea Șerban Vodă, biserica Stavropoleos, biserica Bucur și biserica Sfântul Gheorghe. Și poate să mai fi fost câteva.

Urmărește documentarul lui Vlad Petri despre pelerinajul de la șantierul Catedralei Mântuirii Neamului, din 2013.

Cum i-au entuziasmat Curcanii pe Eminescu și Slavici

Din aceeași perioadă, în care bucureștenii numărau bisericile din oraș folosind trei cifre, datează și obsesia construirii unei Catedrale a Neamului. Știi care: aia care se construiește acum lângă o altă instituție cu probleme de imagine – Parlamentul României, fosta Casă a Poporului, și care ar trebui să fie gata undeva pe la începutul lui 2016. Adică, îți place sau nu, povestea asta cu marea biserică a poporului durează de 140 de ani.

Aproape un secol și jumătate de discuții în contradictoriu. Unii, cu evlavia, cu „datoria ca tot românul credincios să-şi înalţe mintea şi inima şi către cele cereşti, să nu le ţină aplecate numai spre cele pământeşti". Alții cu înjurăturile, cu boala pe popii care sunt doar pe căpătuială, la adunat de bani din nunți, botezuri, înmormântări, pupat de icoane, monopol pe lumânări, vin, candele. Și orice altceva, numai banu' să iasă.

Citește și Cum îți salvează Biserica Ortodoxă Română spiritul, luându-ți banii

Ai crede că toată demența asta megalomanică cu o clădire în care tot poporul să intre și să se roage la ocazii a pornit de la Biserică, nu? Adevărul e că, dacă tot cauți pe cineva pe care să dai vina, poate ar trebui să începi cu manualele de literatură din școli. Capitolele Mihai Eminescu și Ioan Slavici.

Poetul național fără pereche este primul care vine cu ideea. Și publică, împreună cu Slavici, un articol în ziarul „Timpul" chiar pe acest subiect. Era în perioada războiului ruso-turc din 1877-1878, războiul pentru independența statului român. Tocmai se cucerise, cu pierderi umane însemnate reduta Grivița. Euforici, cei doi scriitori lansează ideea construirii unei catedrale. Ca în Occident.

Citește și Naționaliștii vor să creadă că Eminescu a murit virgin

După moartea lui Eminescu, prin 1924, Ioan Slavici povestea, în revista Arhitectura, cum a decurs procesul creativ:

„Când a sosit la Bucureşti vestea că Curcanii noştri au cucerit reduta Griviţa, Eminescu şi eu am chibzuit să publicăm în Timpul un articol, în care arătam că Ştefan-Vodă cel Mare, de fiecare victorie câştigată pe câmpul de război, zidea întru mărirea lui Dumnezeu câte o mănăstire, şi stăruiam ca românii din zilele noastre să ridice şi ei o catedrală la Bucureşti, unde nu e nici o biserică mai încăpătoare, în care mulţi creştini să se roage împreună pentru binele obştesc".

În sfârșit, se face ceva! O comisie

Propunerea a fost mușcată imediat de înalții prelați ai epocii. Sincer vorbind, ideea plutea cumva în aer de ceva vreme, pentru că fiii boierilor tânjeau după catedralele franțuzești și nemțești. Dar acum momentul era propice, iar numele celor doi inițiatori erau numai bune pentru un lobby ca la carte. Dimitrie Ghica, fiul unui fost domnitor pământean, era la acel moment președintele Senatului. S-a pus pe treabă și a făcut imediat ceva: o comisie, un comitet! Slavici povestea, în stil sec, ca vinul roșu, cum s-au desfășurat lucrurile:

„Comitetul s-a înfiinţat, mişcarea s-a pornit şi banii au început să se adune; deodată însă zelul s-a potolit şi totul a rămas baltă."

În traducere: banii s-au cheltuit, dar ideea a rămas, pe undeva. Un alt politician, D.A. Sturdza, a încercat și el să continue proiectul pe când era ministru al cultelor. Chiar s-ar fi împrumutat vreo cinci milioane de lei-aur pentru proiect. A ales și locul și tot, dar, când să înceapă, guvernul s-a schimbat, iar banii au dispărut din nou. Așa că proiectul a ajuns pe masa Primăriei București, care l-a tratat cam cum se tratează azi autostrada suspendată.

Și a venit 1918, și iar s-au înfierbântat toate mințile. Se cerea demararea proiectului. Să se facă odată! Un mare filantrop basarabean, Vasile Stroiescu, primul președinte al Parlamentului României Mari, își ia inima-n dinți și încearcă, în perioada de dinaintea Primului Război Mondial și apoi în anii ce au urmat, să inițieze niște schițe și proiecte pentru Catedrală. Ce s-a ales? Banii s-au dus pe un Arc de Triumf provizoriu în București și pe restaurarea în grabă a Catedralei din Alba Iulia, la fixpentru încoronarea din 1922 a Regelui Ferdinand și a Reginei Maria.

Citește și Românii sparg banii pe mașini scumpe la fel cum o faceau pe căruțe la1800

Vasile Stroiescu a murit în 1926, iar schițele și proiectele au rămas doar la nivelul discuțiilor. Patriarhul Miron Cristea, primul patriarh al BOR, nu s-a mai implicat, fiind preocupat mai mult de politică decât de proiecte arhitecturale. Proiectul a fost abandonat și apoi îngropat de tot, sub tone de moloz, în perioada comunistă.

Și cum „Ce e val, ca valul trece!", vorba aceluiași poet național, ajungem la zi, în plină construcție a Catedralei Neamului. Cu tot cu povestea oamenilor care și-au pierdut casele copilăriei din fostul cartierul Uranus, ras din temelii, cu toate controversele despre modalitățile de adunare a banilor pentru construcția clădirii, cu aceeași evlavie, acum în alte cuvinte, și cu toate înjurăturile, ceva mai diversificate, la adresa popilor afaceriști.

Urmărește VICE pe Facebook.

Citește mai multe despre biserică:
Dubioșenii divine pictate pe biserici românești
Alte 10 locuri sfinţite de Patriarh cu trafaletul în ultimii patru ani
Biserica și cenzura