„Prima iubire nu se uită niciodată". Aşa sună o vorbă, dar eu nu mi-o mai aduc aminte la fel de limpede, spre deosebire de prima bătaie serioasă pe care-am primit-o în viaţa reală. Mi-am luat-o prin şcoala generală, în primele zile din clasa a V-a. Un băiat de la clasa alăturată, pe care nu-l agream (ca să nu zic altfel), a nimerit să stea în bancă chiar în spatele meu.

Tatonările dintre noi au început când el îmi dădea, în timpul orelor, bobârnace peste cap. La un moment dat, n-am mai suportat şi m-am întors cu faţa spre banca lui. Am început să-l ameninţ c-o să şi-o ia rău dacă nu încetează cu asta. În genul ăsta de încăierări, duma aia cu „cine loveşte primul" e adevărată, iar tipul ştia mai bine decât mine jocul. N-a stat prea mult pe gânduri şi-a răspuns cu-n clasic: „bă, ejti jnebun", după care mi-a dat un pumn în ochi.

Imediat am sărit pe el şi l-am atacat, doar că pumnul ăla a fost atât de tare, încât mi-a umflat şi învineţit ochiul. Pe lângă durerile nasoale pe care le aveam, timp de vreo lună de zile am văzut cam doar cu-n ochi.

După experienţa asta s-a acumulat în mine ceva furie, însă n-am luat în calcul c-aş putea s-o exteriorizez într-un mod profesionist printr-un sport de contact cu reguli, cum ar fi MMA sau kickboxing.

Zilele trecute, am profitat de cel mai mare festival sportiv din România, organizat la Romexpo, și m-am dus să-i întreb pe cei mai cunoscuți luptători de profil despre conflictele lor din copilărie şi în ce context s-au apucat să se lupte într-un cadru organizat.

„Până în şcoala generală, aveam în fiecare toamnă, după ce mă întorceam din vacanţă, campionat de bătaie cu colegii mei şi cu cei de la alte clase mai mari. Ce-i drept, eu mă băteam cu toţi şi îi cam băteam. La un moment dat, devenisem un mic lider printre prietenii mei. Începuseră să apară şi filmele cu bătăi, unde erau în roluri principale Bruce Lee sau Jean-Claude Van Damme. Pe astea le urmăreai la VHS, nu mai era moda cu cinematografia. Îmi plăcea ce vedeam acolo şi-mi doream să încerc şi eu. Dacă stau să mă gândesc mai bine, cred că ăla a fost primul meu impuls ca să mă bag la arte marţiale.

Apoi, pe vremea aia veneau frecvent antrenori la şcoală pentru a te selecţiona la diverse sporturi. Aşa am mers mai întâi la karate. N-am stat foarte mult, că nu m-a satisfăcut. Acolo, te îmbrăcai în chimono, faţă de şorturile de kickboxing pe care eu le vedeam în filme. Uşor-uşor, la începutul liceului, am făcut tranziţia spre kickboxing. Odată ce a devenit mai serios, toată energia mi-o îndreptam către luptele din ring, iar conflictele din afara lui au devenit poveste".

„În copilărie, eram un fel de protector al colegilor mei. Mai exact, cel care le lua apărarea prietenilor mei când erau atacaţi. Cu toate astea, pe la 11-12 ani, am încasat-o şi eu mai rău de la un tip care era cu vreo şapte-opt mai mare ca mine. Ştii cum e, la vârsta aia vii să te bați cu ăia mai mari după tine, ca să-ți țină spatele. El sărise în ajutorul unui băiat de vârsta mea cu care eu aveam câteva tangenţe conflictuale. După un timp m-am reîntâlnit cu el şi aş fi putut să mă iau de el, dar am preferat să-l las în pace.

Pe de altă parte, îmi amintesc de-o bătaie cruntă pe care am dat-o la vârsta de 18 ani, în afara ringului. Atunci practicam judo şi eram campion mondial. L-am bătut atât de rău pe-un tip de 30 de ani, încât i-am spart maxilarul. Sincer, ăla a fost un moment important din viaţa mea. M-a făcut să-mi dau seama că, dacă vreau să continui cu adevărat în sport, trebuie să fiu cumpătat şi să încetez cu astfel de lupte."

„Sora mea, care era cu șapte ani mai mare, făcea dans sportiv, aşa că m-au dus şi pe mine, dar eram prea băieţoasă pentru asta. Nu eram stilul care să se joace cu fetele şi păpuşile, mai degrabă plimbam maşinuţele cu băieţii. Drept dovadă, acolo mi-am bătut partenerul de dans. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi când am mers la înot. În cele din urmă, la nouă ani, am ajuns la o şcoală de kickboxing. Eram cea mai mică din sală şi îţi dai seama că nu mă luam în serios spre un mod profesionist, voiam doar să mă apăr pe mine şi pe ceilalţi apropiaţi.

M-a ajutat sportul. De exemplu, odată s-a întâmplat să vină neaşteptat un copil de vârsta mea pe care nu-l cunoșteam şi să-mi tragă de ghiozdan, după care mi-a dat o palmă peste faţă. Din reflex, i-am dat un picior în cap, iar el a căzut în fund. M-am speriat şi eu, dar el imediat a fugit şi a plecat. Cum ar fi fost să ajung acasă şi să-i spun maică-mii c-am rămas fără ghiozdan sau telefon?".

„Şi eu, ca mulţi alţii, am fost influenţat de filmele cu bătăi. Cel mai mult m-a stimulat Sport sângeros, cu Van Damme. Prin 1996, aveam 13-14 ani şi am mers prima dată la Qwan Ki Do, că asta se găsea pe atunci. După o lună-două, m-am apucat şi de kickboxing. Le făceam pe amândouă, în parelel. Am rămas doar la kickboxing, după o vreme.

În adolescenţă, am fost un tip liniştit şi cuminte în privinţa conflictelor din afara sălii. Poate au fost micuţe ciocniri prin şcoală sau liceu, dar nu-mi aduc aminte de ceva semnificativ. Asta pentru că mergeam zi de zi la antrenament şi nu-mi mai ardea să mă obosesc în afara sălii degeaba.

Le şi recomand tinerilor: să nu se bată pe stradă. Eu zic că ăia care se bat aiurea nu vor face niciodată performanţă, pentru că ciomăgeala diferă de-o bătaie în cuşcă adevărată".

„Nu prea m-am bătut în copilărie. Am fost un copil pe treaba lui. Norocul meu e c-am moştenit corpul şi statura tatălui meu. Îţi dai seama, când mă mai vedeau copiii şi de altă culoare a pielii… (râde).

Faţă de ceilalţi colegi din breaslă, eu m-am apucat ceva mai târziu de kickboxing. Până la vârsta de 25 de ani am cochetat cu variate sporturi, dar nimic profesionist. În cele din urmă, am aflat că se face o selecţie. La insistențele prietenilor, am participat, dar n-a fost cum mă aşteptam, pe moment. M-am accident la picior, mi-a explodat o varice, mă rog.

Am stat o vreme pe tuşă, dar tot prietenii m-au susţinut: «Băi, tu eşti talentat pentru aşa ceva. E păcat să nu încerci din nou». Acum, la 31 de ani uite-mă tot aici şi luptându-mă pentru centură".

Bun. După ce-am terminat de vorbit cu băieţii, am văzut că se ţin demonstraţii în cuşcă. La insistențele fotografului şi ale unui prieten cu care venisem, am intrat şi eu la o luptă mică. Ce vreau să-ți zic, e că l-am snopit cu bătaia pe tipul ăsta cu care m-am luat la trântă.

I-am aplicat nişte procedee pe care le-am învăţat de pe vremea când mă jucam Mortal Kombat. Mă enervează doar că fotograful n-a prins decât cadrul ăsta, când eu sunt cel aruncat. La final, am fost băieți și ne-am strâns mână cu stimă.

Urmărește VICE pe Facebook

Citeşte mai multe despre bătaie:
Cum luai bătaie de la profesori, în România anilor '90
În România, un nou sport sângeros ia amploare: RATB Kombat
Bodyguarzii dau numai de idioți care se iau la bataie pentru o băutură vărsată