Ce se întâmplă cu relația ta când amândoi partenerii au depresie

Prietena mea și cu mine locuiam deja de șase luni împreună când am simțit greutatea familiară a depresiei care punea stăpânire pe corpul meu, iar ea a început propria luptă cu anxietatea.

Inițial am încercat să ascund asta de ea. Nu voiam ca ea să știe de latura asta. Mă holbam la tavan în timp ce ea adormea lângă mine, în întuneric, pierdut în durerea care-mi apăsa plămânii. Mă simțeam complet izolat. Genul ăla de singurătate care stă în stomac ca o foame continuă și te lasă cu oasele grele.

N-am avut încotro decât să-i povestesc prin ce trec, așa că i-am zis că-s distrusă complet. Ea a fost drăguță cu mine, desigur, dar cumva încă cred că e mai ușor să treci prin stări urâte de una singură, pentru că nu sunt martori. Nu vrei ca cineva să te vadă la pământ, pentru că își vor aminti de tine așa. Cuvintele urâte pe care le-ai zis într-o ceartă nu mai sunt în capul tău, sunt înregistrate.

Nu mai poți să retragi nimic.

Să-i spun unei alte persoane prin ce trec nu m-a vindecat și a fost foarte greu și pentru ea. S-a simțit copleșită, confuză, tristă și speriată. Nu mă mai recunoștea. Am cerut să fiu singură, pentru că credeam că gândurile mele toxice îi vor face rău. Ea a avut mereu probleme cu anxietatea, dar niciodată nu avusese atacuri de panică, ca acum.

E un test dur pentru un partener când persoana pe care o iubești are probleme grave. Motivațiile lor se schimbă, gândirea e compromisă, vorbesc de parcă sunt altcineva.

La început, am tot avut perioade dificile în diverse momente, iar când s-a întâmplat, am reușit să le rezolvăm. Una dintre noi putea să ducă pentru amândouă. Dar a fost mai greu când momentele coincideau. Am început să trăim două vieți independente în mintea noastră. Nu ne mai păsa de cealaltă, însă nu vorbeam despre asta. În clipele alea voiam să-i arăt opusul, dar depresia îmi luase orice speranță de stabilitate. Eram convinsă că relația era sigură.

Ea a încercat să ignore atacurile de anxietate și zicea că durerea pe care o simțea în piept nu era ceva serios, în timp ce eu stăteam lângă ea și mă îndepărtam mai mult. Când nu mai aveam ce să ne zicem, ne bazam pe piele. Stăteam cu bărbia pe umărul ei și cu mâna pe inima ei ca să o încetinesc.

Uneori deveneam frustrată. Voiam ca ea să găsească un scop; ea mă voia mai optimist. Eram sursa ei de confort, sprijinul ei, dar afecțiunea nu mai era ceva stabil. Eram lipsiți de vlagă. Când realizezi că nu poți fi antidotul unei persoane într-un moment, te simți trist. După o perioadă de trei luni în care eram deconectate complet, ne-am dat cât mai mult interesul ca să spunem cum ne simțim. Iar când m-am deschis, am realizat cât de importantă e sinceritatea despre bolile mintale. Cuvintele mele triste s-au lovit de ceva autentic. Credeam că e mai simplu de unul singur, dar mă mințeam aiurea. Singurătatea era deghizată în soluție.

Am vorbit, am descoperit lucruri care alină simptomele celeilalte. Dacă mă simțeam la pământ, ea mă ducea pe coasta Brighton. Nu știa de ce mă ajuta, dar stătea cu mine-n frig, pe o bancă, când mâncam înghețată și ne uitam la cer cum se schimba. I-am descoperit expresia când o lua panica și imediat o scoateam din camerele aglomerate.

Fără alți oameni, e ușor să crezi că orice element care nu se sincronizează cu tine te definește. Ea și cu mine nu vedeam lumea prin aceeași prismă, dar pentru că am vorbit despre ea am creat un pod peste tăcere. Am făcut-o să râdă în momentele disperate, putea să creadă în fericire când eu nu puteam. Ne-am despărțit din alte motive, dar nu o să regret niciodată că am fost sinceră cu ea. Și nu cred că la ea e diferit.

Viața e o groapă, dacă nu ești sincer cu cel de lângă tine. Nimeni nu îl poate salva pe celălalt, dar poți veni cu speranță pentru zile negre.

Urmărește VICE pe Facebook

Mai citește despre depresie:
Cum și-a donat iubitul meu sperma unui cuplu de lesbiene
Am încercat să fiu lesbiană timp de o săptămână
O lesbiană te învață cum să rămâi prieten cu fostele iubite