FYI.

This story is over 5 years old.

Chestii

Tinerii români care ajung la închisoare sunt condamnați să devină recidiviști

„E mai greu decât într-o școală normală, pentru că aici, în aceeași clasă, sunt elevi de toate vârstele, unii care nu știu să-și scrie nici numele și alții care scriu poezii."
26.11.15
Fotografii de Mircea Topoleanu

„Suntem produsul mediului în care trăim", citește Daiana Călin, 40 de ani, pe un billboard fixat pe zidul Școlii Profesionale Speciale din Penitenciarul de Minori și Tineri Craiova, în fiecare dimineață când se duce la lucru. Este profesor de terapii specifice de șase ani, educă elevii printr-o formă ludică, adaptată necesităților lor. Sună la sonerie și așteaptă. Un zang apăsat și un bărbat în uniformă îi deschide. O salută mecanic, deja se cunosc. Îi ia buletinul, notează ora intrării și îi urează o zi bună. Daiana își lasă aici toate lucrurile care aparțin lumii exterioare: telefon mobil, chei, dermatograf, listă de cumpărături. Păstrează doar materialele pentru curs, țigările și legitimația la gât. La poarta doi scoate tot de prin buzunare și trece prin detectorul de metale. Indiferent dacă piuie sau nu, trebuie să se supună și unei percheziții corporale înainte de a intra.

În curtea școlii, pe 15 septembrie, la începerea noului an școlar. Muzica e parte din reabilitare. Mai în glumă, mai în serios, cu toții cântă: „Doi ochi negri eu am iubit și niciodată nu pot să-I uit", „Dar-ar naiba în tine, dragosteee", „Sunt atâtea alte fete-n sat".

Școala funcționează într-o clădire veche, cu două etaje, de un verde spălăcit. Dacă nu te uiți la gratiile de la uși și ferestre, pare a fi la fel ca orice școală. În timpul orelor, pe holuri, e liniște deplină. Din când în când, se aud pașii singurului gardian care îi supraveghează pe cei 129 de elevi. Ca să ajungă la ore, educatorii îi iau din celule și îi predau gardianului responsabil să îi ducă la școala aflată în aceeași curte. Sunt notați într-un registru și controlați să nu aibă obiecte la ei. Ora începe când profesorul deschide sala, cu cheia ținută la cancelarie. Unii elevi mai șușotesc, dar se repectă o lege nescrisă a bunului simț. Fiecare își ocupă locul în banca mică, iar pe masă găsește manualul, caietul și un pix.

Elevii au parte de material didactic doar la clasă, nu au voie cu el în celule și nu primesc teme. În penitenciar, un pix poate ajunge armă. Au calculator, dar nu au internet. Au manuale, dar nu sunt ale lor. Au laboratoare, dar nu sunt dotate. Toate astea din motive de securitate, mai ales că Legea Educației nu prevede nimic pentru acest tip de învățământ. Elevii sunt tentați să șutească una alta, în funcție de ce au nevoie în cameră, e și joc și necesitate. Din experiența Daianei, florile le plac cel mai mult. Dar nu este exclus nici să aibă nevoie de un cablu sau alte chestii care le sunt la îndemână prin laboratorul de fizică pentru a-și improviza vreo lampă, explică Elena Vais, profesoara de fizică.

Elena Vais, profesoara de fizică, într-o sală de curs

În cele cinci minute de pauză, elevii își umplu plămânii cu fum de țigară sau reglează un cont. Când iese cu scandal, profesorii cheamă grupa de intervenție și stau deoparte. „Cu noi nu au avut niciodată nimic. Se mai întâmplă să aibă reglări de conturi între ei, se ceartă în cameră și când se întâlnesc la școală se ceartă, se înjură și se bat. Cea mai gravă pe care am prins-o eu a fost că au spart un geam și s-au amenințat cu cioburile", spune Elena. Daiana nu are astfel de amintiri. Pentru ea, cea mai grea perioadă este în septembrie, când vin elevi noi, care îi testează vigilența, încercând să șutească o brichetă, un pix. Apoi testează cât de departe se pot duce cu luatul peste picior. Principiul e simplu: unii dintre ei sunt lideri și alții nu. Ca afară.

Ușa unei săli de clasă

La orele de dimineață, cei mai mulți sunt încă somnoroși. Trezirea se dă ca la armată și, pe loc, trebuie să aleagă dacă vor sau nu să meargă la școală în acea zi. „Doamna, dar nouă ne plac mai mult orele de după-amiază. Așa e la pușcărie, vrei și să dormi mai mult", spune un elev.

Participarea la ore este benevolă, majoritatea elevilor fiind majori. Cei care aleg să meargă la școală nu sunt separați în celule de cei care nu vor să meargă. Singurul criteriu de separare este după regimul de executare al pedepsei, închis sau deschis, iar la școală pot veni din ambele regimuri. În unele celule stau opt-zece tineri, fiecare cu alt orar: unii învață dimineața, iar după-masa au program cu educatorii, activități organizate de Administrația Națională a Penitenciarelor (ANP).

Publicitate

Alții nu vin la școală deloc și rămân neșcoliți. Profesorii îi spun educatorului de la asistență socială de ce nu vin: că au instanță, că sunt la izolator, că sunt bolnavi, că nu vor. Nimeni nu îi poate obliga să studieze, chiar dacă mulți nu știu să scrie sau să citească, pentru că, în România, învățământul este obligatoriu până la 17 ani. Băncile sunt așezate de jur-împrejurul sălii, ca la o ședință de terapie de grup. „Vreau gogoașa (n.r.: fofoloanca) încă din clasa întâi, doamna", râde pe sub bancă unul dintre elevi, ironizând programul.

În clasa întâi, elevii au barbă, tatuaje, părul dat cu gel și cei mai mulți sunt aici ca să învețe să scrie și să citească: „Mai bine după ce am cazier, decât niciodată", spune un elev. Dar mersul la școală este și o portiță spre afară, când vizitează muzee sau participă la activități în afara centrului de detenție. Majoritatea vin însă, ca să le treacă timpul. Cel mai mult le plac chestiile practice: pictură, pirogravarea lemnului. Când e pauză sau când au o serbare, pe terenul de fotbal din curte se aude muzică din niște boxe vechi. „Mai bine ne aduci o gacică, decât să ne pui și tu întrebări", îmi spune unul dintre elevi. „Dar să nu fie 4X4", declanșează seria de râsete altul.

Elevii au dreptul la propria ținută. În funcție de posibilități, se îmbracă la fel ca acasă. Pal, 22, are grijă și de educația sa, dar și de cum arată.

Majoritatea tinerilor care merg în acest an la școală nu au mai fost niciodată elevi, dar au învățat, pentru că, „vorba aia, ai carte, ai parte. Vrem să avem și noi parte", mi-a zis un elev. Sunt conștienți însă că o să aibă parte doar pe o perioadă determinată. „Am așteptat destul de mult ca să pot merge la școală, până am primit condamnarea definitivă. Așa e legea, până atunci nu te poți înscrie. Eu doream să-mi continui cele opt clase făcute înainte de arestare. Știu multe lucruri, pentru că am învățat de unul singur, am bani, așa că mi-am permis să-mi cumpăr cărți. Aici e ca peste tot, dacă ai bani, poți studia", spune Pal, un elev de 22 de ani.

Colegul lui Pal

Un coleg de-al său îl contrazice: „E mai greu decât într-o școală normală, pentru că aici, în aceeași clasă, sunt elevi de toate vârstele, unii care nu știu să-și scrie nici numele și alții care scriu poezii." Și Daiana este frustrată uneori din cauza asta. Știe că nu va face niciodată performanțe cu elevii ei: „Este greu să te duci cu ei la concursuri, având în vedere că nu au voie să iasă din penitenciar și nici nu poți să te duci cu un elev de 24 de ani la un concurs pentru elevii de clasa a treia", explică ea.

Daiana Călin, profesor de terapii specifice

Acum șase ani, Daiana era învățătoare la o școală din Craiova. Dorea să ajungă profesoară, așa că s-a angajat aici, pentru că „e o școală ca oricare alta". Elevii ei sunt etichetați de societate ca „delicvenți juvenili", dar ea nu s-a gândit niciodată la asta: „Elevii sunt tot elevii, indiferent de ce scrie în cazierul lor. Nu am nicio problemă să mă duc acolo".

Drumul spre a fi profesor în închisoare a fost la fel de riguros precum controlul prin care trece zilnic, înainte de a ajunge la catedră: dosar stufos, examen pentru posturile scoase la concurs, aviz de la Ministerul Justiției, după ce i-au testat cunoștințele din legea penitenciarelor, drepturile omului și drepturile copiilor și un modul de psihopedagogie specială, necesar oricui vrea să fie profesor într-o astfel de școală, pe care deja îl avea. Acum are același salariu ca un profesor din învățământul de masă, după ce din 2010 s-a tăiat sporul de risc.

Citește și Cosmin Bumbuț a fotografiat camerele în care deținuții sunt vizitați de concubine

Materia pe care-o predă, Terapii Specifice, este menită să le educe răbdarea, „ei au multe carențe din punctul ăsta de vedere, niciodată nu au fost încurajați." Daiana împarte elevii în două categorii: tinerii care au făcut niște greșeli în copilărie, când erau teribiliști, și cei pentru care încălcarea legii e tradiție de familie. „Noi, în afară de a-i educa și a le da niște cunoștințe sau a le forma niște deprinderi, nu putem face nimic", spune ea. Ce înseamnă învățământul special a învățat la locul de muncă. „Respectul e reciproc. Sunt unii mai puțin civilizați, mai fac o glumă, dar atât".

Pictura e parte din reabilitare. Unele ajung chiar la expoziții și concursuri locale

Majoritatea elevilor provin din familii destrămate, iar valorile și interesele și le-au format în anturaj, pe stradă. De-asta nu se poate face școală ca în afara gratiilor, profesorul trebuie să se adapteze la nivelul de cunoștințe și de interese al elevilor de aici. Unii sunt în clasa a opta și nu știu să scrie. Atunci proful lasă programa deoparte și face alfabetizare. „Îi tratezi diferențiat, în funcție de nevoile fiecăruia", spune Daiana.

Citește și: Am fost să văd cum e prima zi de școală în pușcărie

Elena Vais, colega Daianei, predă fizică de peste 30 de ani. A venit ca inspector, în 2009, și a rămas ca profesor. „Eu sunt formată să-i dau omului încă o șansă. Am doi copii acasă și nu mi-ar fi plăcut să comită o greșeală și să nu mai aibă o șansă." Ar trebui să facă cu ei experimente în laborator, dar se bucură când un elev o roagă și altele, cum ar fi să scrie o scrisoare. Pe parcursul anului școlar „ajungi să te înțelegi atât de bine cu acești deținuți-elevi, că unii îți zic mămică", spune Elena. „Cu timpul însă, trebuie să te rupi, să lași poveștile de după gratii acolo, am și eu viața mea și nu-i pot lua pe acești tineri acasă. În timp, te obișnuiești", zice Daiana, care nu are copii, dar are un iubit care este și el învățător în aceeași școală.

Minodora Tascu, directoarea Școlii Speciale Profesionale Craiova

Fiind parte a învățământului special, școala de după gratii se termină cu clasa a XI-a. Doar la cerere, la final, doritorii pot da un examen de certificare a competențelor, în funcție de calificările existente. Se aleg cu o diplomă de tâmplar universal, de lăcătuș în construcții mecanice sau de utilaj industrial, recunoscută de MECȘ și nepătată cu informația că a fost obținută după gratii. Dar, în ultimii doi ani, niciun elev din Școala Profesională Specială Craiova nu a vrut să participe la un astfel de examen, spune Daiana. Mulți sunt eliberați în timpul anului școlar și rămân cu situația școlară neîncheiată, iar alții pur și simplu nu au acest interes. Totuși, Minodora Tascu, directoarea Școlii Speciale Profesionale Craiova, spune că mulți dintre cei care părăsesc instituția se întorc pentru a-și lua adeverințe și situația școlară, semn că urmează să-și continue studiile la seral sau în cadrul programului A două șansă.

Toamna asta, doar 129 din cei 243 de tineri din PMT Craiova s-au înscris la școala de după gratii. Lor le predau 27 de cadre didactice, dintre care 26 sunt profesori titulari. Cel mai mic elev are 15 ani și cel mai mare, 25. Ambii sunt în clasa întâi și învață să-și scrie numele. „Nu știu nici să scriu, nici să citesc, cu socotitul mă mai descurc, am învățat cu banii, afară", spune Tibi, un elev de 25 de ani. Asta se întâmplă și pentru că până anul ăsta, cei care se înscriau la școală în penitenciar nu trebuiau să aducă vreo dovadă că au urmat o formă de învățământ în libertate, era de ajuns o declarație.

Citate motivaționale pentru deținuți, în interiorul școlii

Învățământul special implică 8-12 elevi în fiecare clasă. Dar, în Craiova, o clasă poate ajunge și la doi, patru elevi. Niciodată nu se știe cine mai vine și mâine la ore și cine nu. Chiar dacă elevii sunt încadați ca persoane cu tulburări de comportament, MECȘ îi tratează ca pe orice elevi: au orar normal (cinci ore dimineața sau seara) și felul de predare e identic cu ce se face în școlile din România.

Dar a fi profesor aici înseamnă a improviza la fiecare oră: „Avem programa învățământului de masă, dar o adaptăm, pentru că elevii noștri, la 20 de ani, în clasa întâi, nu mai învață Ana are mere. Suntem cam struțo-cămilă. Avem obiecte de cultură generală, dar trebuie să avem și parte din învățământul special", spune Daiana.

Publicitate

Te aștepți ca, într-o școală specială să găsești manuale făcute după nevoile speciale ale elevilor. Dar nu în România. Reprezentanții Ministerului Educației și Cercetării Științifice mi-au zis: „Conform art. 21, alin. 2, litera c) din Legea Educației, MECȘ asigură manualele și materialele didactice pentru învățământul obligatoriu, respectând prevederile din învățământul de masă." Este o problemă și de cultură, spune directoarea Institutului de Științele Educației (ISE), Magdalena Balica. În România, nu suntem obișnuiți să acordăm a doua șansă. Nu ne gândim la contextul în care s-a întâmplat fapta și ce am putea să facem pentru copil. Trimiterea la închisoare înseamnă că și-a primit pedeapsa.

Penitenciarul văzut de-afară

Pentru a reabilita acești tineri, programa trebuie actualizată: „Cei care lucrează în instituție știu cel mai bine de ce e nevoie, de aceea ar fi excelent dacă ar veni din partea MECȘ sau a școlii o solicitare care să ceară modificarea acestor programe". Elena și Daiana spun însă că au făcut asta de mai multe ori, atât cu privire la baza materială, cât și la programă, dar li s-a răspuns fie că nu sunt fonduri, fie că solicitarea lor urmează să fie rezolvată, fără ca asta să se întâmple. „Am făcut demersuri chiar și la Consiliul Județean Craiova, dar ni s-a spus că numai proprietarii pot investi în clădire, adică Administrația Penitenciarelor, iar ei nu primesc bani pentru asta" de la Ministerul Justiției, spune Elena.

Dar investiția în educație nu înseamnă doar clădirea și programa, ci și să ai o platformă de învățare cu lecții interactive, să oferi posibilități, să pui elevul în diverse situații în care să-și testeze cunoștințele și să le aplice. Plus investiția în profesori. Tot ce s-a schimbat în ultimii șase ani e ora de religie, pentru care acum trebuie să faci cerere, spune Daiana. Profesorii sunt conștienți că, în realitate, sistemul este departe de a fi unul funcțional, dar, „fiind doar două școli care pun accentul pe reabilitare, în România, noi și Penitenciarul pentru Minori și Tineri de la Tichilești, nu ni se acordă prea mare importanță", zice Daiana. Cu timpul, activitatea lor didactică s-a transformat în a fi pregătit să dai un sfat, atunci când e greu să îți găsești cuvintele.

Cu sau fără școală la închisoare, riscul recidivei în România continuă să fie de peste 40%. Majoritatea tinerilor se eliberează și se întorc cu altă pedeapsă. Astfel, profesorii mai află câte ceva despre foștii lor elevi.

Urmărește VICE pe Facebook

Mai citește despre închisori, care nu sunt în România
Viața într-o închisoare de maximă securitate - Partea 1
Închisori norvegiene
Enciclopedia tatuajelor rusești din închisoare