E vară. Probabil că abia aştepţi să termini munca şi să nimereşti în prima bodegă care-ţi iese-n cale. Acolo vei sta preţ de câteva beri, tării sau ce-ţi mai place, apoi o să ajungi pe la vreun party. Dar, spre dimineaţă, când te va lovi foamea, ce faci? Bagi şaorma sau mec de la Romană ca tot cocalarul?

Probabil că ai făcut asta de câteva ori, iar a doua zi ai jurat că nu se va mai repeta. Tocmai pentru a te ajuta să eviţi această greşeală, am alcătuit un ghid al restaurantelor non-stop unde de poţi drege un pic după beţie. Evident, am evitat orice fel de şaormerie.

Dacă ar avea ceva mai multă diversitate pe meniul de noapte (poate şi un sandviş, poate steak sandvişuri, poate, din nou, că mă arunc prea departe), aş recomanda AltShiftul pentru orice escapadă post-beţie-nocturnă. Rămâne însă oricum cel mai bun loc unde sa mănânci când eşti beat – reţetele sunt destul de inedite, iar pe meniu se află şi supe, ceea ce pentru mine e mereu un plus, mai ales la beţie.

Cum ziceam, meniul de noapte nu este prea variat, are doar supe şi o selecţie destul de interesantă de pizza. Pentru mine, pizza e genul ăla de mâncare pe care n-ai cum s-o greşeşti foarte mult, deci cam orice pizza e acceptabilă, mai ales dacă mai arunci şi nişte sos pe ea.

În schimb, pizza Parmigiano e Pomodori Secchi de la AltShift a fost fenomenală. A făcut până şi banalul praz să pară bun. Cum Controlul e jos, pare combinaţia perfectă: te îmbeţi la parter şi te dregi la etaj cu o pizza şi o supă.

Singurul lucru prohibitiv sunt preţurile, cam piperate pentru hipsterul român (30 lei în sus pizza), care probabil că preferă să dea banii ăia pe încă o bere şi apoi să bage o şaorma.

Pe vremuri, nu prea existau multe shaormerii non-stop, centrul vechi era o chestie pustie cu trei bodegi, iar cam singurul loc decent unde puteai sa te dregi după o noapte de petrecere era restaurantul Zet.

Un scurt drum către site-ul lor (care nu mai merge) îţi arată istoria bogată a acestui loc care a realimentat mii de bucureşteni cu proteine la 5 dimineaţa. Acum, din păcate, perioada sa de glorie a apus.

Ospătarii sunt cam aceiaşi care erau şi acum mulţi ani (după spusele lor) şi deplâng un pic vremurile trecute. Dacă atunci se strângeau toţi beţivii, şmecherii, interlopii, mafioţii, dubioşii, acum vezi preponderent cupluri. Mi-am luat nişte supă de ceapă, un medalion Cesar şi cartofi cu rozmarin, plus o sticlă de vin, pentru că voiam să o ard boss, ca pe vremuri. Doar la apă minerală am renunţat, pentru că şpriţul e o mizerie.

Supa a fost ok. Nu prea am găsit ceapă în ea, dar avea unt, bere şi caşcaval, deci a fost win pentru mine. Medalionul nu am reuşit să îl termin, însă era ok. Puiul bun, sosul gustos, echilibru legume-carne, un plating decent, doar porcul era cam naşpa – tare şi cu o puternică aromă de grătar d-ăla prost.

Per total, mâncarea a fost destul de scumpă (~30 lei o porţie de ceva), iar după ce achit cu cardul, ospătarul mă atenţionează că „serviciile nu sunt incluse". Îi las 10 lei, mă scuz politicos şi plec spre casă. Mâncarea a fost bună, dar combinaţia de supă de ceapă, juma de sticlă de vin şi multă carne şi bere mă trimite imediat la WC.

Pui de Urs e un restaurant cu destul de multă tradiţie. E cam printre primele resturante post-decembriste şi mai auzeam despre el de prin poveştile lui taică-miu. Clădirea în sine e o imensitate grotescă, iar întregul loc –terasă + restaurant încă mai are acel iz comunist/post-decembrist.

În afară de o masă cu „băieţaşi‟ care s-au cărat repede, și aici erau numai cupluri. Aparent, e o modă, dar nu înţeleg de ce dracului ai duce femeia la o bodegă noaptea.

Surprinzător sau nu, la Pui de Urs nu aveau urs, aşa că am ales cea mai apropiată variantă –porcul. Eram cam torpilat şi am avut mare nevoie de borşul de pui care m-a mai readus la viaţă. Borşul ăla a fost pur şi simplu magic.

Apoi au venit felurile principale – porc cu bacon şi un fel de şniţel de porc cu garnitură de cartofi ţărăneşti. Deşi la început părea bun, treptat, pe măsură ce mi-au mai revenit simţurile, porcul s-a dovedit a fi de fapt destul de tare.

Nu era nimic în neregulă cu el, doar că-ți rupeai un pic dinții în el. Am apreciat însă că nu avea gust infect de grătar. Cartofii au intrat şi ei la fix, dar serios acum: cum poţi să greşeşti cu cartofi, ceapă şi bacon? Pe de altă parte, gândind treaz, locul ar merita, mai degrabă, un „meah‟.

Aici am nimerit total întâmplător, după ce mă întorceam de la Institutul Francez. Aflat la intersecţia Drobeta-Eminescu, e uşor de ratat, mai ales dacă vii cu maşina. Prima chestie mișto pe care am observat-o era că, în afară de noi, mai erau doar vreo 2-3 băieţi care, probabil, întrebau de curve, pentru că la etaj la hotel părea că e un fel de bordel.

Am luat nişte papanaşi şi o pomană a procului. Comanda a venit rapid, dar nu a fost nimic spectaculos. Papanaşii, destul de mari, sosul decent, gustul nu foarte dulceag. Pomana cam mică, platingul meah, înecat în prea mult sos, dar fraged – nu ca sânii de îngeri, dar nici ca un caucic.

Una peste alta a fost o experienţă „meah", ţac-pac, am intrat, am mâncat, nu am fost dat pe spate, mi s-au luat banii şi tot ce mi-a rămas a fost căcarea de a doua zi.

Urmărește documentarul VICE despre un bucătar din Los Angeles care-ți gătește și, în același timp, îți dă și un boost libidoului.

Ramayana a fost primul loc unde am observat că target-ul principal al restaurantelor deschise non-stop sunt cuplurile. Am nimerit acolo cu prietenul cu care am mai fost pe la restul localurilor şi eram singuri printre patru cupluri ce pulsau iubire.

Ce-i drept, pare un pic genul de loc romantic, doar că la modul ăla kitsch, cu toate luminile şi decorul indiano-oriental.

Meniul era mic, de bistro să zicem, însă mai puţine produse nu au însemnat şi o calitate mai bună. Am luat nişte pui Tikka Masala şi o Bangali Chicken Salad. Porţia de tikka masala era destul de mică pentru 24 lei – puiul cam aţos (deşi mă îndoiesc că era curcan sau cocoş), iar orezul nu foarte bun. Platingul la fel, iar, la sfârşit, rămâneai cu un gust ciudat în gură, de condimente, curry şi saţietate forţată de orez.

Salata, iarăşi, mediocră, înecată în maioneză şi prezentată ca la bodega de la colţ. Singurul lucru care a salvat-o cât de cât a fost că-mi place puiul cu maioneză.

Locul merită un thumbs down.

Un loc pe care l-am descoperit pe Facebook este The Roof din Vitan. Ascuns printre blocuri şi mall-ul Vitan, The Roof este răspuns pauper şi „de cartier‟ la trendul sky-bar-urilor (Gatrobar, PuraVida etc.).

Mi-am strâns o poteră şi am pornit-o înspre Vitan, pentru a admira priveliştea cartieristă şi a ne umple stomacurile cu alcool şi mâncare. Am comandat de toate pentru toţi – pui a la italiano (pui cu caşcaval, şuncă şi ciuperci), cartofi copţi cu rozmarin, aripioare de pui, coaste barbecue şi o salata 4 fromaggi.

De obicei nu mă plâng de timpul de aşteptare al unei comenzi, pentru că ne aflăm totuşi în Europa, dar, din păcate, toate felurile au venit şi reci şi după juma de oră. Apoi cartofii cu rozmarin nu erau nici copţi şi nu aveau nici rozmarin, ci erau, mai degrabă, natur.

Puiul în sine a fost mediocru, cam fad şi cam tare. A avut însă meritul să mă trimită într-un trip proustian, spre vremurile când eram mic şi prost şi mestecam baloanele pe care urma să le umflu. Aripioarele cam mici, cam proaste, îmbibate în sos cu nişte susan aruncat la mişto pe ele şi cam atât.

Cele mai ok au fost coastele, care în comparaţie cu restul felurilor comandate, au părut mult mai bune, deşi carnea era un pic cam tare şi gustul era, iarăşi, la nivelul ăla de grătar făcut cu băieţii în faţa blocului.

Până şi salata era destul de proastă – avea prea multă telemea rasă, prea multă maioneză şi prea puţine roşii, sau orice altceva apos, în afară de salată, ca să contrabalanseze toată brânza aia. Măcar m-am bucurat de priveliştea minunată din acel cartier deosebit.

Probabil că nu am prins aici toate restaurantele non-stop din Bucureşti (lângă Pui de Urs mai sunt două non-stopuri – Shortley şi la Maria şi Ion, că deh, e Regie), însă acesta ar trebui să fie un mix balansat de vechi, nou şi hipsteresc. Și, cu riscul de a părea pretenţios, cam cea mai bună mâncare post-beţie, în momentul de faţă, o găseşti la AltShift. Dacă nu te satisface pizza, poţi întotdeauna să apelezi la bătrânul Zet.

Maya nu mai e restaurant non-stop, ci doar un strip-club, unde grasele sar pe tine.

În afară de AltShift şi Ramayna, toate restaurantele non-stop aveau un meniu foarte mare (nu neapărat bun), din ciclul pizza-paste-mici.

La toate resturantele non-stop (mai puţin AltShift) predominau cuplurile.

Urmărește VICE pe Facebook.

Citește și despre alte restaurante:
Am vizitat primul restaurant cu tematică sexuală din Taiwan
Indiferent că mănânci la restaurant sau la fast food, tot gras te faci
Ce se întâmplă, cu adevărat, în bucătăria unui restaurant
Cum să te descurci când ai labagii în restaurant