Sunt sociopaţii soldaţi mai buni?

Psihopatul cu care vorbesc la telefon este destul de prietenos.

„Există un fel de glumă în armată, cum că, dacă te duci ca civil şi omori o sută de oameni, o să fii aruncat în închisoare, însă, dacă te duci ca soldat, primeşti o grămadă de medalii", zice el chicotind.

Bărbatul, căruia o să îi spun Ben, pentru că preferă să rămână anonim, zice că a servit în Forţele Aeriene timp de patru ani, din 2002 până în 2006. Susţine că ar fi fost diagnosticat cu tulburare de personalitate antisocială (TPA) în 2005.

„Mă potrivesc descrierii, doar din cauza unei anumite lipse de empatie sau a capacităţii de a o înţelege. Nu am prietenii strânse. Privesc rasa umană la fel ca pe orice alt animal în mijlocul naturii. Consider că majoritatea oamenilor sunt, practic, proşti şi lacomi. Deci mă pot detaşa de orice urmă de emoţie reală. Cred că mă ajută când trebuie să iau anumite decizii în luptă sau când trebuie să trimit trupe, lucruri de genul ăsta", îmi spune Ben.

TPA este o stare de sănătate mintală caracterizată în principal de o lipsă de preocupare pentru sentimentele altora. Potrivit Bibliotecii Naţionale de Medicină, oamenii afectaţi de această tulburare, numiţi psihopaţi sau sociopaţi, pot fi nişte manipulatori iscusiţi care mint şi flatează pentru a intra în viaţa cuiva. Precum sugerează şi numele condiţiei, nu au pic de respect pentru normele sociale şi au tendinţa de a provoca durere fără a se confrunta cu remuşcări sau vinovăţie.

Pe scurt, sunt consideraţi a fi capabili să omoare fără nicio problemă – acest lucru transformându-i, discutabil, în cei mai periculoşi oameni de pe planetă.

Este pe cât se poate de firesc faptul că multe persoane diagnosticate cu TPA sunt atrase de ideea armatei, având în vedere că este o oportunitate să omori fără nicio consecinţă. Controversatul film American Sniper, inspirat din cartea fostului lunetist pentru Navy SEALs, Chris Kyle, care a fost omorât în 2013 de un alt veteran, a determinat un număr de americani, printre care şi comentatori proeminenţi precum comicul Bill Maher, să îl eticheteze pe Kyle drept psihopat, pentru ceea ce spun ei că reprezintă o lipsă de respect pentru vieţile celor 160 de irakieni pe care acesta a confirmat că i-ar fi ucis. Maher a scos în evidenţă câteva declaraţii făcute de Kyle în cartea sa, precum „Urăsc sălbaticii ăştia blestemaţi" şi „Iubesc să omor băieţii răi", drept dovadă a detaşamentului emoţional ce caracterizează persoanele cu TPA.

Studiile ştiinţifice şi mărturiile experţilor sugerează că fenomenul personalului militar antisocial este destul de real. Dar, aşa cum se dovedeşte, să reuşeşti în viaţă în pielea unui soldat fără conştiinţă nu e o sarcină uşoară. Interviurile cu foşti şi actuali soldaţi diagnosticaţi cu TPA, precum şi cu soldaţi care au servit alături de aceştia, indică faptul că mulţi sociopaţi se află în imposibilitatea de a îşi depăşi tendinţele psihologice supărătoare suficient de mult pentru a excela într-un mediu militar. Într-adevăr, inabilitatea de a forma legături emoţionale cu colegii sau capacitatea de a tolera superiorii face din sociopaţi soldaţi greu de antrenat, mai ales într-un mediu unde viaţa fiecărui soldat depinde literalmente de viaţa colegilor săi.

Dar cei care reuşesc să treacă testul devin un fel de armă secretă pentru armată: luptători nemiloşi ale căror competenţe de auto-conservare şi abilitatea de a ucide fără remuşcări pot fi folosite în mod conştient de către superiorii lor.

În faimoasa sa carte din 2005, Sociopatul de alături, psihologul Martha Stout, de la Facultatea de Medicină Harvard, explică faptul că TPA se manifestă la aproximativ patru la sută din populaţie. Potrivit acesteia, în timp ce mulţi dintre suferinzi ajung să comită crime şi să fie prinşi, alţii reuşesc să ducă o viaţă cât de cât normală, lucrează ca bibliotecari, directori de firme şi nu în ultimul rând, soldaţi. Ca toate tulburările de personalitate, TPA este înţeleasă greşit, chiar şi în domeniul sănătăţii mintale. Nu pare a exista un consens profesional legat de existenţa vreunei diferenţe între psihopatie şi sociopatie. Unii medici folosesc termenii alternativ, iar Manualul Statistic şi de Diagnostic al Tulburărilor Mintale – care reprezintă standardul larg acceptat pentru diagnosticarea bolilor mintale – nu foloseşte niciunul dintre aceşti termeni, ci grupează la un loc toate variantele acestei condiţii în aceeaşi categorie de TPA.

Cu toate astea, unii profesionişti din domeniul sănătăţii mintale susţin că psihopaţii sunt puţin mai controlaţi decât sociopaţii. În conformitate cu acest curent, chiar dacă nu le pasă de alţii, sociopaţii sunt oarecum capabili să formeze legături limitate cu anumite persoane sau grupuri. Sunt deseori dezorganizaţi, impulsivi şi schimbători, prin urmare mai susceptibili să comită crime. Pe de altă parte, psihopaţii sunt complet incapabili să formeze legături cu alte persoane. Se asimilează perfect în societate şi sunt, în general, atât de pricepuţi în a mima emoţiile încât se pot menţine în şcoală, pot obţine un post de muncă bun, pot chiar avea şi familii şi relaţii pe termen lung. Mulţi dintre criminalii în serie care ne bântuie subconştientul, ca Ted Bundy şi DennisRader (BTK – Bind, torture, kill = leagă, torturează, ucide), erau psihopaţi. (Ca să clarificăm, majoritatea psihopaţilor nu sunt criminali în serie) Chiar dacă nu sunt o profesionistă în ceea ce priveşte sănătatea mintală, voi face diferenţa dintre sociopaţi şi psihopaţi aici, din moment ce toate persoanele diagnosticate cu TPA pe care le-am intervievat se încadrează clar într-una dintre aceste categorii separate.

Nu există prea mult material academic pe subiectul sociopatiei şi psihopatiei în armată. Un studiu scurt al Maiorului David S. Pierson (care nu mi-a răspuns la cererea pentru un interviu) detaliază beneficiile potenţiale prezentate de „ucigaşii înnascuţi" în armată. El descrie psihopaţii funcţionali ca ceva ce ar aduce „avantaje evidente unei unităţi. Vor ucide inamici în masă. Sunt lideri naturali ce vor motiva alţi soldaţi să ucidă. Sunt, de asemenea, competitori înrăiţi şi vor urmări victoria agresiv." Potrivit lui Pierson, aceşti indivizi sunt atraşi în general de infanterie, tancuri, şi, mai presus de toate, unităţi de operaţiuni speciale. Acesta sfătuieşte ofiţerii să fie atenţi la ei astfel încât abilităţile lor să fie bine-poziţionate şi utilizate.

Ryland Taylor, un fost lunetist al Forţelor de Munte ale SUA care nu a fost diagnosticat cu TPA, dar care a scris un articol pe tema asta pe un blog popular de sociopatie, spune că a observat acest tip de oameni în timpul său petrecut în serviciu şi consideră că pot fi soldaţi foarte buni. Însă Taylor adaugă faptul că majoritatea soldaţilor despre care crede că ar fi fost sociopaţi în armată erau prea impulsivi şi distructivi pentru a rezista prea mult într-un sistem extrem de structurat şi ierarhic.

„Majoritatea celor despre care ştiam că suferă grav de TPA, şi mă refer la sociopaţii înfricoşători, cei care nu înregistrează lucrurile şi le dau tuturor o stare de nelinişte, se ard foarte repede. Nu rezistă. Cred că există un acel ceva necesar ca să poţi să rezişti în structura de commando, sau chiar în armată în general, ceva ce ei nu au. În primul rând, soldaţii trebuie să fie uniţi. Trebuie să te poţi întelege cu colegii tăi. Dacă aceştia simt că nu pot avea încredere în tine, nu vei ajunge prea departe.", explică el.

„Trebuie să fii şi dispus să tragi, totuşi. Dacă locul tău nu e acolo, nimeni nu e liniştit. Unii mai iubitori ajung în armată şi nu ar trebui să fie acolo, toată lumea e cu ochii pe ei. Nu trebuie să ne facem griji că te vei speria şi vei îngheţa şi vor muri unii din cauza ta. Trebuie să fii undeva la jumătate, atunci când o persoană e extravertită, aventuroasă şi în căutare de fior, fără sa fii atât de înfricoşător încât nimeni să nu vrea să lucreze cu tine", a continuat Taylor.

Oamenii cu TPA tind să aibă grijă în primul rând de ei înşişi, deci mulţi sociopaţi şi psihopaţi auo tendinţă de auto-conservare aparent incompatibilă cu o carieră care necesită să îşi rişte viaţa pentru binele ţării lor. Nathan, 28, spune că nu a fost surprins de diagnosticul primit, care a avut loc chiar în timp ce era dat afară din armată pe motive medicale.

„Am petrecut cinci ani în armată, însă mi-am rupt ambele picioare. Credeau că sufăr de depresie. Erau foarte îngrijoraţi în legătură cu asta. Se pare că, de fapt, pur şi simplu nu-mi pasă de majoritatea lucrurilor. Am fost la un psiholog de câteva ori şi am vorbit cu el, mi-a zis că sunt bine. Nu a considerat că prezentam risc de sinucidere; de fapt, chiar opusul. Nu mi-a afectat viaţa în mod negativ."

Nathan nu a participat la lupte, însă nu pot să mă abţin să îl întreb de ce a intrat totuşi în armată.

„Ceea ce m-a atras pe mine la armată este diferit faţă de ceilalţi. Îmi imaginez că mulţi sociopaţi sunt intrigaţi de perspectiva uciderii cuiva. Eu ţin foarte mult la dreptul de proprietate, iar corpul oamenilor este proprietatea acestora, aşa că, atunci când văd pe cineva în timp ce victimizează pe altcineva, consider că acela este cel mai rău lucru pe care îl poţi face. Nu ştiu dacă aţi auzit vreodată de metafora cum că există oi, lupi şi câini ciobăneşti. Eu cu siguranţă sunt un câine ciobănesc."

Declaraţia lui m-a uimit. Dacă într-adevăr aşa simte, şi nu uit niciodată faptul că el şi ceilalţi intervievaţi ar putea să mintă, având în vedere trăsăturile TPA ce includ necinstea şi manipularea, ar putea indica o aparentă moralitate. James Fallon, neurolog şi profesor la Universitatea din California, la Facultatea de Medicină Irvine (el însuşi fiind psihopat diagnosticat), spune că această mentalitate este frecventă în rândul celor cu TPA. „Empatia emoţională este ceea ce simţi când alte persoane o fac", explică Fallon. Desigur, „există şi alte persoane care înţeleg că ai aceste sentimente, dar care nu le simt la nivelul tău. Aia e empatie cognitivă şi există o asociere cu un alt tip de legătură, în esenţă, legătura cu ţara. Psihopaţii tind să aibă o viziune mai mare. Nu sunt empatici la nivel personal, dar se simt suficient de puternici cât să schimbe lucrurile."

Lucrul ăsta necesită o disciplină și o mentalitate pe care nu toţi cu TPA o au. Un fost membru al Marinei căruia o să-i spun Chris îmi zice că a fost diagnosticat drept sociopat pe vremea când încă era în serviciu şi că nu a fost dat afară ca urmare a stării sale. A adăugat că era dornic să meargă în luptă, dar că pur şi simplu nu a mers, deoarece misiunile marine din Irak şi Afghanistan nu se aliniau cu cei patru ani de serviciu ai săi.

Desigur, asta nu înseamnă că s-a comportat normal în tot acest timp.

„Am fost trimis la curtea marţială în 2010, dar nu am fost dat afară. Nu ştiu cum de am fost atât de norocos, însă beam ceva în Thailanda şi i-am înjunghiat pe doi dintre prietenii mei. Ne certam şi cineva a scos un cuţit, iar situaţia a devenit destul de sângeroasă. Nu m-am simţit rău în legătură cu ceea ce s-a întâmplat. Nu cred că le-am zis vreodată că îmi pare rău. Unul dintre ei aproape că a murit. A avut hemoragie arterială", îmi zice Chris.

„Am fost trimis la curtea marţială, am pierdut un grad şi am petrecut 15 zile în celulă. Iniţial au încercat să mă acuze de tentativă de omor, însă am avut un avocat militar bun, care a reuşit să reducă acuzaţia la asalt şi vătămare corporală", adaugă cu o urmă de mândrie.

Chris continuă şi-mi spune că în cele din urmă a fugit în Mexic, unde a devenit dependent de metamfetamină şi şi-a petrecut timpul intrând şi ieşind din închisori până când a fost prins de Patrula de Graniţă a SUA (US Border Patrol). Acum, plictisit cât se poate de viaţa de civil, spune că economiseşte nişte bani pentru a intra în Lions of Rojava, un grup de americani ce luptă alături de kurzi împotriva Statului Islamic în Irak.

„Simt că aş face ceva bun. Aş ucide nişte băieţi răi … Îmi place să rănesc doar atunci când vine vorba de oameni care o merită şi de obicei nu îmi aduce niciun beneficiu. ISIS torturează oamenii în cuşti, e un lucru de căcat. Este opusul progresului".

Singurul soldat activ cu care am vorbit, o să îi spun David, spune că a avut o mulţime de probleme în relaţiile cu ofiţerii superiori în timpul său petrecut în armată.

„Sunt foarte împotriva autorităţii. Sunt aşa de mult timp şi am crezut că armata va repara asta, însă nu a făcut-o. Îmi vine foarte greu să primesc ordine de la oameni pe care îi consider mai proşti ca mine. Nu mă consider un geniu, dar sunt destul de deştept şi urăsc când cineva e aici de zece ani şi e cu un grad deasupra mea şi crede că ştie totul."

Există o mică populaţie de psihopaţi care pot să se menţină suficient de mult timp încât să devină experţi în profesia de a ucide. Profesorul Kevin Dutton, un psiholog cercetător de la Universitatea din Oxford şi autorul mai multor cărţi legate de psihopatie, spune că este destul de rar, dar posibil, ca psihopaţii să funcţioneze bine ca membrii unei echipe, precum o unitate de luptă.

„Dacă poţi valorifica interesul propriu al psihopatului şi să îl legi de succesul echipei din care face parte, acesta devine un jucător de echipă mai bun decât mulţi. Există anumite premii legate de eroism şi asumarea de riscuri; deci, dacă poate face acele lucruri fără să pună viaţa celorlalţi în pericol, atunci reprezintă un mare avantaj împotriva adversarilor. Este nevoie de o gestionare atentă şi apropiată, dar poţi determina psihopaţii să funcţioneze bine într-o echipă", explică Dutton.

Când fac acest lucru într-un cadru militar, curajul, calculul şi detaşarea lor emoţională devin atribute valoroase în încercarea de a ucide cât mai mulţi combatanţi inamici fără a fi ei înşişi (psihopaţii) ucişi. Nolan, care a servit în infanteria Armatei Britanice timp de 11 ani înainte să devină un antreprenor pe piaţa securităţii, pare să fi atins această limită fină.

„Ţin minte cum vedea frica din ochii oamenilor şi ştiam că eu puteam funcţiona cu mintea limpede pentru că eu nu o simţeam. Persoanele pe care le-am observat că ar avea 'frica' (ăsta era numele pe care îl dădeam privirii oamenilor înainte de a pleca într-o patrulă) erau slabe şi sunt fericit că nu sufăr de problemele lor. De ce aş invita în viaţa mea ceva ce m-ar putea ucide?", îmi scrie într-un e-mail.

Un alt veteran mai proeminent al forţelor armate britanice pare să personifice de asemenea conceptul de soldat psihopat. Una dintre cărţile pe care Dutton le-a publicat de curând, numită Ghidul Bunului Psihopat Către Succes, a fost scrisă alături de Steven Mitchel, care utilizează pseudonimul Andy McNab. McNab este un autor, un veteran al Serviciului Special Aerian Britanic (SAS), forţele speciale de elită din Marea Britanie, şi un psihopat diagnosticat. Susţine că este soldatul care a obţinut cele mai multe decoraţii din istoria armatei britanice. În 1993, a publicat Bravo Doi Zero, o carte despre încercarea unităţii SAS din care făcea parte, de a distruge comunicaţiile subterane dintre Baghdad şi restul Irakului din timpul războiului din Golf.

Deşi există controverse în ceea ce priveşte detaliile, misiunea fatală a patrulei Bravo Doi Zero a fost documentată pe larg de către foşti membrii ai unităţii. Potrivit mărturiilor lor, McNab şi mulţi dintre membrii unităţii lui au fost capturaţi şi încarceraţi pentru şase săptămăni de către armata irakiană, fapt pentru care i s-a acordat Medalia pentru Conduită Distinsă. Îmi spune că starea lui îl face mult mai potrivit pentru forţele speciale decât alţi soldaţi.

„Nu am avut niciodată o problemă să omor… nu ţin o evidenţă, însă nu stau în pat şi îmi fac griji despre asta", spune McNab şi continuă să îmi explice cum, în schimb, colegii lui au fost grav afectaţi de violenţa pe care au observat-o şi la care au luat parte.

„Doi s-au sinucis, unul e la închisoare pentru omor. Şi-a împuşcat iubita, i-a tras în jur de douăzeci şi şapte de gloanţe în spate, pentru că s-au certat în parcarea unui bar. Un altul a încercat să se sinucidă, dar s-a căcat pe el. A băut nişte şampanie şi a mâncat nişte ciocolată cu copiii lui şi după ce au plecat copiii, el fiind divorţat, a luat ceva de genul paracetamolului [Tylenol], găleţi întregi cum s-ar spune. Dar a băut atât de multă şampanie şi a mâncat atâta ciocolată, încât i s-a făcut rău şi a vomitat tot. Are leziuni renale permanente acum."

Deci, McNab consideră că SPT-ul afectează mulţi veterani, însă pe el nu.

„Viaţa de familie se distruge. Dar pentru mine nu a reprezentat niciodată o problemă. Cât timp am fost prizonier în Baghdad am fost biciuit, ars, mi-au fost scoşi dinţii din spate. Am luat dizenterie; clavicula dreaptă mi-a fost fracturată. Am fost ţinut dezbrăcat timp de săptămâni întregi, legat la ochi şi interogat într-un centru de detenţie, dar nu am visat niciodată despre asta. Asta a fost atunci, acum e acum şi gata."

Precum metafora lui Natahn cu „ciobăneştii", McNab şi Dutton susţin în Ghidul Bunului Psihopat Către Succes că oamenii ca McNab pot fi de succes şi, în anumite circumstanţe, pot fi membri valoroşi ai unei societăţi.

Alţi oameni cu TPA exprimă, de asemenea, dorinţa de a ajuta umanitatea şi de a atinge un sentiment de dezvoltare presonală, sau pur şi simplu dorinţa de a evita drama inutilă care vine odată cu rănirea oricui. Veteranul Blanka Stratford, 35, a scris un memoriu în care îşi descrie experienţa din cadrul armatei, precum şi alte lucruri interesante pe care le-a făcut.

O întreb pe Blanka dacă a omorât vreodată pe cineva în timpul ei în Irak.

„Mi s-a ordonat să trag într-o fetiţă care s-a apropiat de gardul nostru cu tatăl şi fratele ei. Pur şi simplu adunau nişte beţe şi se apropiau prea mult de gard, iar eu eram de gardă. Mi s-a ordonat să trag aproape de ea, deoarece era aproape de perimetrul nostru, iar eu le-am spus că nu reprezintă un pericol. Era îmbrăcată în cârpe şi nu exista posibilitatea să aibă bombe legate de ei. Nu exista absolut niciun motiv să tragem. Superiorul meu era un idiot şi ar fi avut un rezultat complet inutil. Aşa că nu am făcut-o."

Când i s-a pus întrebarea dacă cineva cu TPA poate adera la o formă de sistem de valori, Dr. Michael Stone, profesor de psihiatrie clinică la Universitatea din Columbia, care apare destul de des la televizor ca expert în psihopatie, a spus că în niciun caz.

„Empatia cognitivă înseamnă că înţelegi expresia facială a altei persoane. Nu înseamnă că îţi pasă de ea.", spune Dr. Stone.

Stone este sceptic că ar exista vreun psihopat care să reuşească în armată, sugerând că le lipseşte capacitatea de a se asimila într-o entitate structurată şi unită.

„De exemplu, Chris Kyle – nu exista nimic care să indice că ar fi fost psihopat. A avut o căsnicie solidă şi i-a păsat foarte mult de oamenii săi şi a vrut să scape de cât mai mulţi inamici posibil. Pare un soldat bun, nu o persoană negativă. Ar fi dubios dacă cineva ar descrie lunetiştii ca fiind sociopaţi.", declară Stone.

Am evidenţiat că Kyle părea să desconsidere absolut viaţa oricui nu era american sau soldat.

„Şi ce e în neregulă cu asta? În Al Doilea Război Mondial, sunt sigur că existau lunetişti ruşi în Leningrad, care au salvat mulţi dintre oamenii lor prin uciderea naziştilor. Şi de ce nu? Cui naiba ar trebui să-i pese de uciderea naziştilor? De ce ar trebui ca vieţile lor să conteze?", râde Stone drept răspuns.

Dutton, pe de altă parte, spune că în timp ce nimeni nu poate diagnostica cu exactitate un pacient postum şi că există o şansă ca Stone să aibă dreptate cu privire la faptul ca Kyle să nu fie sociopat, abilitatea sa de a se distanţa din punct de vedere emoţional de persoanele pe care le-a ucis este o trăsătură tradiţional psihopatică. Dutton susţine că psihopatia, precum toate dereglările de personalitate, există pe un spectru. Oamenii pot avea diferite grade de TPA, spune el, şi este destul de posibil ca Kyle să împărtăşească cel puţin câteva trăsături cu cineva precum McNab.

„Cazul lui Kyle oferă suport teoriei mele cum că anumite caracteristicii psihopatice în contextul potrivit, în combinaţia potrivită şi la nivelul potrivit, te pot predispune la succes în diferite profesii", scrie Dutton într-un e-mail.

Dacă Kyle are sau nu TPA – şi chiar dacă eşti de părere că timpul său petrecut în SEALs reprezintă sau nu un ajutor pentru societate, cu siguranţă a reuşit să contribuie cu ceva în lume. A murit în timp ce încerca să ajute un alt veteran să îşi depăşească SPT-ul, o condiţie de care mulţi spun că suferea şi Kyle, ceea ce reduce probabilitatea ca el să fi fost sus pe spectrul psihopaţilor.

Dar faptul că eşti un lunetist eficient pare să implice o distanţă dezinteresată emoţional de ţintă, lucru ce ar putea duce la o personalitate psihopatică. McNab mi-a spus că una dintre multele poziţii pe care le-a ocupat în timpul său ca ofiţer al forţelor speciale britanice a fost cea de lunetist. Descrie acea poziţie ca una caracterizată de un sentiment de detaşare şi de multe ori se termină într-o traumă emoţională devastatoare, însă doar pentru soldaţii cu conştiinţă.

„Este foarte tehnic. Te uiţi prin lunetă, îţi faci calculele pentru vânt şi distanţă şi toate celelalte lucruri pe care trebuie să le faci, după care continui. Deci ceea ce se întâmplă este faptul că important nu mai devine omul pe care îl ucizi, ci succesul procesului", spune McNab.

„Şi acel proces devine aproape mecanic după o vreme. Nu reprezintă oameni pentru tine, doar ţinte. Dar ce se întâmplă când unii se întorc înapoi din acel mediu, înapoi la familiile lor, la copii lor şi la tunsul ierbii şi toate lucrurile de genul ăla? Încep să se gândească la lucrurile pe care le-au făcut şi există posibilitatea ca acele ţinte să devină oameni, sau încep să se gândească la binele şi răul a ceea ce au făcut… Urmarea acestor lucruri este ceea ce e dificil pentru ei."

McNab chicoteşte sumbru.

„Pentru mine, eu realizez că oamenii pe care i-am omorât sunt fiinţe umane. Dar mă gândesc, ştii, şi ce dacă? Totul face parte din joc", încheie McNab.

Urmăreşte-o pe Sulome Anderson pe Twitter.

Traducere: Octavian Cătuşanu

Urmărește VICE pe Facebook

Mai citește despre soldați
Iată cum produce Statul Islamic copii soldați
Coreea de Nord e gata să meargă la război împotriva Americii
Cum se odihnesc soldații ucraineni în pauzele de război