În școala generală eram schilod. Habar n-aveam să joc fotbal, ceea ce-mi limita dramatic opțiunile sociale. În loc să golănesc, preferam să citesc. Majoritatea colegilor mei ascultau rap, din care nu înțelegeam mai nimic. Mi-am propus să scap de senzația asta penibilă, că rămân de fraier.

Așa am hotărât să devin rocker. Și ca să înțelegi cam cât de disperată era situația în perioada respectivă și cât de disperat eram să mă integrez și eu social cumva, unul dintre cuvintele de bază ale vocabularului meu a devenit „pula‟. Băgam și scoteam toată ziua, că doar nu poți fi un bad-boy credibil altfel.

Asta e povestea prescurtată a ceea ce astăzi ar apărea pe Facebook sub titulatura „lifetime event‟. Momentul în care am descoperit ceea ce avea să devină o iubire de viață: rockul.

La început, nici măcar nu știam să zic „rocker‟. Pe atunci lumea se împărțea în rapiști (repări, în alte zone ale României), depeșiști, punkiști și rockiști. Despre primele trupe am auzit de la văru-miu mai mare, care deja își lăsase pleată. Nici nu apucasem să ascult vreo melodie, dar numele formațiilor le scrisesem deja pe o pereche de blugi rupți, pe care îi purtam cu bocanci și o mănușă fără degete de care îmi legasem niște lănțișoare.

Din fericire, chestia asta n-a rămas un moft de pubertate. Rockul m-a prins de la primele albume pe care am pus mâna – Revenge, de la Kiss, Hey Stoopid, al lui Alice Cooper, Painkillerul celor de la Judas Priest și, bineînțeles, Metallica – pe care mi le copiasem pe un dublu-casetofon.

Când am și început să-mi cumpăr casete, mergeam în Romană, unde erau câteva tarabe pe care găseai tot ceea ce ți-ai fi putut dori. Nu te gândi la casete originale (CD-urile nici măcar nu apăruseră): băieții vindeau copii ieftine, făcute pe casete turcești, cu coperțile trase la xerox. Nici dracu' nu îi întreba de drepturi de autor sau chitanțe.

Era un adevărat Pirate Bay pe viu, ținut de rockeri. Ca rocker novice, am mai aflat o grămadă de chestii și de la TV, unde mă uitam la emisiunea lui Lenți Chiriac și la „Întâlnirea de la miezul nopții‟. Pentru ăștia mai tineri, să vă povestesc cum începea emisiunea asta: Magdin intra în cadru, deși, mai corect ar fi sărea în cadru, cu degetele semnalizând semnul victoriei și spunea aproape întotdeauna aceeași chestie: „Bine v-am găsit, prieteni!‟. Cam așa:

Tot prin anii ăia, mai era și MCM, unde aveau o emisiune mișto, „L'Intégrale", în care prezentau destul de des trupe rock. Și exista, bineînțeles, MTV, care în perioada aia băga rock la greu. Și, pe deasupra, difuza și Beavis și Butthead.

Când am ajuns la liceu, mă așteptam să dau peste un adevărat Rai al rockerilor, mai ales că știam de la văru' că, pe la el prin clasă, băieții nu prea ascultau altceva. În '92 când am intrat eu însă, moda se cam dusese. La mine în clasă eram doar o mână de rockeri și chiar și printre ăia mari, de a 11-a și-a 12-a, n-am văzut decât câțiva pletoși.

Ăștia nici nu ne băgau în seamă, dar, oricum, nu prea a contat, cel puțin când mă gândesc la cei câțiva ani care au urmat. Atunci, am ajuns prin Orient, unde toată lumea se uita la mine ca la urs pentru că aveam părul lung.

Chiar și pe acolo, însă, am mai reușit să pescuiesc câte ceva. În Kuwait am găsit Mötley Crüe și Red Hot Chilli Peppers, prin Baghdad am dat într-un magazin de două casete originale cu Running Wild, o trupă care nici prin România nu era foarte ascultată atunci, iar din Damasc am făcut rost, în 1994, de colecția completă Iron Maiden.

Dacă voiai să fii rocker adevărat nu trebuia să recunoști pentru nimic în lume că asculți și trupe suficient de digerabile să prindă ceva mainstream, sau d-lea care cântau lălăieli sentimentale, gen Bon Jovi, Skid Row, Cinderella și alte prostii glam. Chiar și Guns N'Roses sau Aerosmith, care aveau baladele alea care le plăceau gagicilor.

Cele mai melodioase trupe acceptabile erau cele de heavy-metal – gen Maiden, Judas Priest, Manowar – deși ăia care băgau trash sau death cam strâmbau din nas și la astea. Mai mergea și alternativ și grunge, chiar dacă nu prea se pupa cu metalul.

Pe la mijlocul anilor '90, principalii adversari ai rockerilor în București erau punkerii și pseudo – punkerii, aceștia din urmă fiind proto-băieții de cartier care își închipuiau că dacă fac un pogo pe Prodigy sunt tăticii anarhismului. Auzeam cu regularitate de bătăi între rockeri și punkeri, iar treaba ar fi trebuit să fie tranșată decisiv la primul concert Maiden, în toamna lui 1995, când a apărut zvonul că gașca de rockeri din Romană vrea să îi ardă pe ceilalți.

N-am văzut și punkeri la Maiden, dar bătăi au fost o groază. Brusc îi vedeai pe băieți că încep să se împingă, pentru a-și face un cerc în mulțime, și câțiva zdrahoni săreau la marginea cercului și începeau să care pumni cu nemiluita.

Barul cât mai insalubru și mai ieftin, cu metale bubuind în boxe, era locul în care trebuia să îți faci veacul dacă erai supărat. Îmi amintesc o bombă d'asta – i-am uitat numele – pe undeva pe lângă Piața Sfântul Gheorghe. Un beci în care, uneori, apa era de câțiva centimetri, ceea ce nu deranja pe nimeni. Toți aveau bocanci și ciocate și erau, oricum, pulbere, așa că ar fi putut sta și în picioarele goale.

Rockerii aveau și propria variantă de discotecă – rockoteca – unde puteau să facă headbanging și să se îmbete în voie, fără să riște să se ia la bătaie cu cocalarii vremii. Eu am mai prins, spre mijlocul anilor '90, rockoteca din Costinești, care la vremea aia era, deja, destul de pustie. În rest, rockerimea se aduna, ca și acum, pe la diferite concerte și festivaluri – mult mai puține decât acum – sau cântări în vreun beci cu trupe underground din care, cu toată bunăvoința mea și plăcerea de a asculta metale, nu înțelegeam altceva decât o grohăială fără sens. Urmărește clipul ăsta. E combinație de energie, entuziasm, stângăcie și umor involuntar de simt cum mă apucă nostalgia aia mare.

Ca adolescent aveam două picioare stângi de care eram cât se poate de conștient însă, în același timp, simțeam, la fel ca toată lumea, nevoia să mă agit pe muzică. N-aș fi putut face asta niciodată, fără să fiu complet ridicol, dacă n-ar fi fost rockul.

Erau patru categorii de dansuri: primul și cel mai simplu, headbanging. Cum zic americanii, you know the drill: crăcănezi picioarele, desfaci mâinile de parcă ai ține o chitară și începi să dai din cap, fie mai ușurel, mișcând mai mult pleata care-ți acoperă fața, fie învârtind ca disperatul din cap, de abia îți mai poți mișca gâtul a doua zi. Opțional, la fiță, poți să te trântești și în genunchi și să te lași pe spate, la câte un solo.

Dup-aia, dacă se nimerea să fie destui rockeri prin zonă și vreun club în care bodyguarzii nu stăteau la pândă să te ia la omor dacă te agiți prea tare, se putea pune de un pogo, în care, pe lângă datul din cap, ne învârteam ca idioții și săream în aer să ne izbim. Întotdeauna erau și câțiva care cădeau în cur, iar unora dintre ei li se punea pata. Aveau impresia că fuseseră trântiți intenționat, și de-aici începeau bătăile.

Al treilea tip de dans nu avea nicio legătură cu rockul. Indiferent dacă erai rocker sau proto-manelist, hormonii tropăiau la vârsta aia cu aceeași voioșie. Și cum prin rockoteci și baruri insalubre nu erau prea multe gagici, vedeai destui pletoși și prin cluburi și unele discoteci mai răsărite, cum erau pe la mijlocul anilor '90 Ringul și Tineretului în Costinești.

Cum împaci, însă, mâncărimea din cur care te împinge să te bagi și tu la dans, incapacitatea de a dansa și disprețul pe care trebuie, neapărat, să îl arăți pentru lălăiala pe care ăilalți o numesc muzică?

Pentru astfel de situații exista cămașa cadrilată legată în jurul brâului, berea într-o mână și țigara în cealaltă și un zâmbet ușor, ironic-suficient, întipărit pe meclă. Odată ce le aveai p-astea te puteai duce, liniștit, pe ringul de dans, unde aruncai, în scârbă, din picioare – de preferat încălțate cu bocanci țintuiți. Ba îți mai ridicai din când în când și mâinile și dădeai, amuzat, din cur.

Ultimul gen de dans acceptabil pentru un rocker era slowul, iar aici să îi dea Dumnezeu sănătate lui Axl Rose, că nu știu ce ne-am fi făcut dacă nu îl vedeam cu arcuirile alea stânga-dreapta, stânga-dreapta, în timp ce ținea microfonul în mână. Evident că și la slow trebuia să ai berea sau țigara într-o mână, în timp ce cu cealaltă o țineai pe gagică de mijloc, trăgând-o cât se putea de aproape.

Dacă erai norocos, spre sfârșitul melodiei se lăsa cu ceea ce, în limbaj golănesc, se numea „o limbă pe gât‟, care-ți dădea speranța că, poate-poate, în seara aia o să mergi mai departe. Bineînțeles, asta se întâmpla rarisim.

Ce-i mișto cu rockăreala e că îți rămâne cumva în sânge, și după ce renunți la pleată și la bocanci țintuiți vara și accepți că există o groază de muzică, în afara metalului, care merită ascultată. Mi-am dat seama de asta în 2009, când în România a venit una din trupele mele de suflet, Manowar. O groază dintre cei care au venit la concert erau din generația mea – inclusiv Vlad, colegul care îmi dăduse, într-a 9-a, prima casetă cu ei.

Atmosfera a fost incredibilă. Te trezeai că ăla de lângă tine îți întinde, din senin, o bere, doar așa, că sunteți rockeri amândoi și vă bucurați că, în sfârșit, îi vedeți p-ăia. Era exact aceeași atmosferă ca în rockotecă, cu vreo 15 ani mai devreme, de parcă timpul decisese să mai dea o șansă unor oameni care descoperise libertatea în versuri despre motoare, piele și zei nordici.

Urmărește VICE pe Facebook

Citește mai multe despre rock:
Coperte de albume rock, actualizate ca GIF-uri
N-am fost bine primit la festivalul de nazi rock
Sex, droguri și rock'n roll
Prietena mea s-a dezbrăcat lângă Iggy Pop