Povestea ecologiștilor care au reușit să amâne detonarea unei bombe atomice

Activismul are o imagine cam de rahat în zilele noastre. Expresiile de tip „hacktivism" implică faptul cǎ cel mai radical lucru pe care-l poţi face e sǎ stai ȋn faţa unui ecran, iar petiţiile online, care sunt noua formă a spam-ului, nu ajutǎ nici ele. E pur şi simplu din ce ȋn ce mai greu sǎ ȋţi imaginezi cǎ o acţiune de protest poate să provoace schimbǎri.

Noul documentar Cum sǎ schimbǎm lumea, care are un nume cam penal, spune povestea activiștilor radicali care au pus pe roate Greenpeace şi ne ajutǎ sǎ ne ȋntrebǎm ce putem ȋnvǎţa din lupta lor. Deşi Greenpeace e cea mai puternică grupare ecologistă care pune presiune pe cei ce nu respectǎ mediul, a început modest, cu cȃţiva tipi autointitulaţi „misticiști şi mecanici" care au ȋnchiriat un vas de pescuit şi s-au bǎgat fix ȋn mijlocul unei zone de testare a unei bombe nucleare, unde erau sǎ o şi mierleascǎ.

Unul dintre primii oameni din spatele Greenpeace a fost Bob Hunter, jurnalist şi eco-activist, fost membru al Comitetului Don`t Make a Wave, o grupare mică care se opunea testelor nucleare. Ȋn 1971, preşedintele Richard Nixon era hotǎrȃt sǎ testeze o bombă nucleară de 400 de ori mai puternicǎ decȃt cea de la Hiroshima, sub pǎmȃnt, pe mica insulǎ Amchitka din Alaska. Planul grupării lui Hunter era sǎ meargă cu un vaporaș, numit Phyllis Cormack, ȋn zona de testare ca să se oprească exercițiul. Şi-au botezat operațiunea Greenpeace.

Grupul a fost forţat sǎ facǎ calea-ntoarsǎ ȋnainte să ajungă la Amchitka, din cauza vremii proaste şi a Marinei Americane, dar au reuşit sǎ amȃne testul. A doua tentativǎ de a ajunge pe insulǎ n-a mers, guvernul Statelor Unite şi-a pus ȋn aplicare planul şi bomba a fost detonatǎ, cu doar o zi ȋnainte ca gruparea sǎ ajungǎ pe insulǎ. Şocul creat de explozie a fost echivalentul unui cutremur de șapte grade pe Richter, iar efectul sǎu asupra naturii din acea regiune a fost devastator. Mii de vidre de apǎ sǎratǎ au fost gǎsite moarte dupǎ detonare.

Greenpeace nu a reuşit sǎ opreascǎ acel test nuclear, dar vaporașul lor a atras atenţia lumii. Succesul ăsta a aprins ceva ȋn Hunter şi-n colegii lui care i-a adus de multe ori aproape de moarte. S-a tras ȋn ei de pe pescadoare de balene sovietice şi au fost aproape linşaţi de locuitorii din Newfoundland pentru tulburarea unei vȃnǎtori de balene. Anii `70 au fost plini de campanii Greenpeace hotǎrȃte. Ele au atras atenţia lumii asupra celor mai mari nedreptǎţi de naturǎ ecologicǎ, iar Hunter, s-a asigurat cǎ totul a fost filmat, ca orice jurnalist bun.

L-am ȋntrebat pe Jerry Rothwell, regizorul filmului Cum sǎ schimbǎm lumea, cum se explicǎ impactul unui grup atȃt de mic asupra lumii. Mi-a zis, „Cred cǎ Hunter a fost un vizionar. El a ȋnţeles atunci cum putea fi folosită media. Acum faci un film şi ȋn 24 de ore ȋnconjoarǎ globul. Atunci era ceva foarte nou. Eu cred cǎ el a vǎzut ȋn schimbǎrile astea posibilitatea de a „schimba conştiinţa lumii" (aşa ȋi zicea el), iar ideea lui a fost sǎ creeze „bombe mintale", imagini care o să capteze atenția oamenilor și care să le rămână-n minte."

De-a lungul istoriei organizației, Hunter era obsedat să documenteze video totul, fie că stătea pe cadavrul unei balene ucise pentru a-i scoate ȋn evidenţǎ dimensiunile sau că filma fix momentul ȋn care un harpon rusesc de balene zbura pe deasupra capetelor protestatarilor şi se ȋnfigea ȋn corpul mamiferului. Rothwell comparǎ ceea ce filma Hunter cu imaginile ce vorbesc azi despre probleme sau mişcǎri de protest. Diferenţa e cǎ ȋn anii `70 chestiile astea ajungeau la ştirile de searǎ, ȋn timp ce acum sunt online: „Fie că vorbim de imaginile cu bǎieţelul sirian ȋnecat pe plajǎ sau de cele cu abuzurile poliţiei din Ferguson, astfel de cadre care rezumă o situație sunt foarte puternice."

Totuși, Rothwell nu agrează simplificările excesive prin poze: „Uneori apar probleme de la asta, nu mai vezi pǎdurea din cauza copacilor." La un moment dat, una dintre campaniile lor a degenerat ȋn altceva din cauza modului ȋn care media a prezentat evenimentul. Episodul ȋn cauzǎ a dus la destabilizarea organizației, iar diferenţele de opinii au ieşit la ivealǎ. Dupǎ succesul avut cu campania de vȃnǎtoare de balene din 1976, Paul Watson, cel mai radical membru al grupării, a vrut sǎ opreascǎ uciderea puilor de focǎ din Newfoundland. Planul Greenpeace era sǎ meargǎ pe gheaţǎ şi sǎ stropeascǎ cu vopsea blana focilor pentru a le anula valoarea comercialǎ. Din pǎcate pentru activişti, ȋn treaba asta nu erau implicate doar marile companii, ci şi localnicii, care se ocupau cu vȃnǎtoarea de foci de generaţii şi a cǎror supravieţuire depindea de comerţul cu blǎnuri. Oamenii au luat atitudine şi au fost filmaţi cum ȋl forţeazǎ pe Bob Hunter sǎ renunţe la vopsea.

Watson, care vedea orice compromis ca pe un semn de slǎbiciune, a ȋncercat sǎ opreascǎ mǎcelul focilor prin forţǎ fizicǎ. Ȋntr-o scenă apare Watson, tȃrȃt prin apele ȋngheţate, în timp ce se leagă cu un lanţ de un vas pentru a-l opri. S-a ales cu un braţ rupt şi riscă să aibă degerături, iar filmările cu uciderea focilor nu au surprins diferența dintre pescuitul pe scarǎ industrialǎ şi tradiţia micilor comunitǎţi de pescari din oraşele din Newfoundland.

Sǎptǎmȃna trecutǎ, Greenpeace a atras atenţia britanicilor prin amplasarea unei statui cu un urs polar, mare cât un autocar, în fața birourilor londoneze ale firmei Shell, ca un protest împotriva exploatării petroliere din zona arctică. Una dintre vedetele principale ale acestui protest a fost actriţa Emma Thompson. Greenpeace se folosește de imaginea vedetelor încă din anii 70. În Cum să schimbăm lumea, organizația folosea elicoptere ca să ajungă la foci, dar locurile din elicopter se umpleau cu nume mari, precum Brigitte Bardot.

În 2007, Rex Weyler, un membru fondator al Greenpeace care s-a făcut ulterior scriitor şi specialist ȋn ecologie a scris un articol numit tot, Cum să schimbăm lumea, ȋn the Vancouver Sun. Acolo vorbește despre cum activiştii de mediu din zilele noastre pot fi „parte a soluţiei", şi ȋncurajeazǎ introspecția: „Cele mai mari greşeli ȋn tagma celor care vor să fie reformatori sunt erorile din orgoliu. Orice individ sau grupare poate deveni propriul sǎu duşman de moarte ȋn lipsa autocriticii."

L-am ȋntrebat pe Jerry Rothwell dacǎ Weyler s-a referit la zilele de ȋnceput ale Greenpeace cȃnd a scris articolul. Mi-a zis cǎ aşa crede şi el: „Sunt sigur cǎ şi experienţa aia i-a servit drept inspiraţie. Cred cǎ existǎ un pericol. Mǎ refer la faptul cǎ ȋn film vezi cum Greenpeace se transformă dintr-o mișcare într-o organizaţie. Cred cǎ ȋntrebarea filmului e dacǎ genul ǎsta de schimbare e necesarǎ şi inevitabilǎ. Orice mişcare ce creşte are nevoie de organizare pentru a fi mai eficientǎ, dar ce te faci dacă organizaţiile ajung să existe doar ca să se autosusţinǎ?"

Dacǎ luǎm ȋn calcul cȃt de mare şi puternicǎ e Greenpeace astǎzi ni se va pǎrea cǎ filmul „Cum sǎ schimbǎm lumea" se terminǎ ȋntr-o notǎ surprinzǎtor de depresivǎ. Disputele financiare şi legale dintre liderii organizaţiei au lǎsat urme, iar activiştii de la ȋnceput au apucat-o pe drumuri separate. Unul dintre membrii fondatori, Patrick Moore, a ajuns chiar sǎ nege realitatea ȋncǎlzirii globale, iar astǎzi se opune majoritǎţii principiilor Greenpeace. Pe site-ul lor, Greenpeace ȋl eticheteazǎ pe Moore drept „purtǎtor de cuvȃnt plǎtit al industriilor poluante" şi ȋi minimalizeazǎ rolul de la începutul mişcǎrii. Rothwell ȋmi spune cǎ „Patrick a devenit acum oponent al organizaţiilor de mediu sau al modului în care au loc dezbaterile de mediu."

Pentru Rothwell, faptul cǎ Bob Hunter a reuşit sǎ aducǎ la un loc un amalgam atȃt de divers de personalitǎţi şi i-a fǎcut sǎ ȋşi canalizeze eforturile pentru a crea cea mai longevivă mișcare de salvare a naturii este un merit al caracterului sǎu: „E anarhist din naștere, ultima persoanǎ care s-ar fi vrut lider. Chiar zice la un moment dat ȋn film „tatǎl meu m-a pǎrǎsit cȃnd eram foarte mic, aşa cǎ i-am urȃt pe toţi liderii, faptul cǎ am ajuns şeful grupului mi se pare de-a dreptul greţos." Hunter a murit ȋn 2005, iar documentarul a fost fǎcut dupǎ ȋnsemnǎrile sale. Dacǎ ȋn realitate s-a ocupat de medierea firilor vulcanice şi radicale ce au stat la baza Greenpeace, tot aşa a fost surprins şi ȋn film: e vocea raţiunii, pasionat, dar veşnic pragmatic.

Filmul se bazează pe cinci reguli extrase din scrierile lui Hunter. Ultima ar putea fi de mare folos activiştilor din zilele noastre: „renunţǎ la putere." Cu toate cǎ a devenit extraordinar de uşor pentru o mişcare sǎ capete forţǎ ȋn era comunicaţiilor-instant, este foarte greu sǎ faci acea putere sǎ ȋţi serveascǎ scopul. Fondatorii Greenpeace au realizat cǎ trebuiau sǎ renunţe la dorinţa de control total.

La începutul lunii, Greenpeace a angajat o echipǎ de jurnalişti de investigaţii pentru a face presiuni asupra corporaţiilor şi guvernelor. E o mişcare care va lansa multe „bombe mintale" care vor zgudui publicul. Se poate spune cǎ ȋn Greenpece-ul de azi a rǎmas mult din focul lui Hunter, chiar dacǎ organizaţia pare cǎ s-a ȋndepǎrtat mult de originile sale. Rothwell rezumǎ moştenirea lǎsatǎ de pǎrinţii fondatori printr-un avertisment: „Diferenţele de opinii vor apǎrea ȋntotdeauna ȋn organizaţiile fǎcute de oameni. Modul ȋn care sunt ele gestionate e cheia cǎtre longevitatea şi succesul fiecǎreia. Greenpeace a gǎsit cheia, ȋn ultimii 30 de ani ei au fost o organizaţie foarte solidǎ."

Traducere: Radu Negoiţǎ

Urmărește VICE pe Facebook

Citește mai multe despre Greenpeace:
Greenpeace s-a cățărat pe Sagrada Familia
De ce îi iau rușii în serios pe pirații Greenpeace
Sabotaj în miez de noapte cu activiștii anti-fracturare din Transilvania