Fotografii cu ultimele zile ale curentului disco

Cluburile: locuri de băut, dansat și futut în toaletă, din totdeauna. Dacă pereții cluburilor ar putea vorbi, probabil că ar putea să ne dea o lecție de istorie socială. Din moment ce pereții nu pot vorbi, suntem norocoși că există oameni precum fotograful Bill Bernstein, care surprind poveștile astea cu aparatele lor foto. Bernstein a documentat viața de noapte din New York, de la sfârșitul anilor '70, iar fotografiile sale captează cultura de club și ne arată că, înainte de toate, cluburile reprezintă un refugiu pentru oameni și, în același timp, un loc unde pot simți că fac parte dintr-o comunitate.

Bernstein și-a început proiectul în Studio 54, după care a luat New York-ul la pas în căutarea celor mai neobișnuite localuri. Astfel, a reușit să surprindă cluburi celebre ca Paradis Garage, bărbați gay care dansau împreună în cluburile de pe Fire Island și sentimentul de libertate pe care ți-l ofereau discotecile suburbane din Brooklyn și Harlem.

Pe lângă faptul că le ofereau oamenilor un pretext de evadare, cluburile pe care le-a vizitat Bernstein mai aveau ceva în comun: în toate se asculta muzică disco, până dimineața. Noul album foto al lui Bernstein urmărește ascensiunea și decăderea curentului disco și impactul pe care l-a avut acesta asupra cluburilor din New York. L-am rugat să facă un exercițiu de memorie și să ne spună cum era atmosfera în cluburile disco în serile de sâmbătă și de ce contau atât de mult localurile astea pentru ce care le frecventau.

VICE: Salut, Bill. Cum ai ajuns să fotografiezi viața de noapte și ce anume te-a atras la clubberi?
Bill Bernstein: Am devenit fotograf freelancer pe la mijlocul anilor '70, pentru publicația The Village Voice. De acolo am început. Lucram la un proiect foto pentru ei, cu portretele artiștilor și scriitorilor underground. Într-o noapte, m-au trimis în Studio 54, ca să fotografiez ceremonia de premiere a lui Lillian Carter, mama președintelui Jimmy Carter. Toată lumea era la costum, era o festivitate de înaltă clasă, iar Lillian Carter stătea lângă Andy Warhol. A fost și amuzant şi ciudat, în acelaşi timp. În urmă cu ceva vreme, stătusem şi eu la coadă în faţă la Studio 54, cu nişte prieteni, dar nu reuşisem să intrăm. Dar, în noaptea ceremoniei, aveam legitimaţie de presă, aşa că, atunci când toată lumea a început să plece, eu am hotărât să rămân. Am cumpărat zece role de film de la un alt fotograf de acolo, m-am ascuns şi am început să-i urmăresc pe clienţii obişnuiţi ai clubului.

De aici a început curiozitatea mea pentru discoteci. Mă atrăgea teatralitatea cluburilor, aspectul lor vizual şi atmosfera de incluziune pe care am observat-o în interiorul lor, faptul că toată lumea forma un melanj armonios de culturi, orientări sexuale şi vârste diferite. Oamenii veneau acolo doar ca să se distreze şi să petreacă.

Chestia asta este destul de rar întâlnită într-un club. De obicei cluburile atrag anumite subculturi. Ce crezi că avea în plus Studio 54 de reuşea să aducă împreună toţi oamenii ăştia atât de diferiţi?
Muzica disco era cel mai la modă lucru, atunci. În anii '60 stătuse în underground, iar apoi, după ce a apărut filmul Saturday Night Forever, a devenit un fenomen de masă. De asemenea, era o perioadă când New York-ul trecea printr-un declin economic major şi discotecile erau locul unde lumea se ducea ca să uite de probleme. Mişcările egalitariste, feministe şi LGBT erau peste tot. Oamenii care militau pentru probleme astea aveau nevoie de un loc unde să se descarce. Discotecile erau cele mai la îndemână. Toate mişcările astea se manifestau pe ringul de dans şi creau un amestec incredibil de oameni. Era furtuna perfectă.

Sunt mare fan Larry Levan. Îmi plac fotografiile tale cu el când mixa la Paradise Garage. Cum era atmosfera pe acolo?
Era un loc superb. Mă duceam foarte des acolo, cât lucram la proiect. Era o parcare supraetajată imensă, care mai e acolo şi acum, cu un sistem de sunet bestial. Nu se servea alcool acolo, doar suc şi fructe. Dar mirosul de amil nitrat umplea aerul. Era ca şi cum te-ai fi dus la sală, pentru că oamenii se duceau acolo doar ca să danseze încontinuu, cu orele, şi transpirau din greu. Am o poză în album cu un tip care mişca o tamburină, iar lângă el era un geam uriaş, de depozit. Locul ăla se încingea atât de tare de la transpiraţie, încât, uneori, vedeai stropii cum se scurg pe geamul ăla.

Care a fost clubul tău preferat în care ai făcut fotografii?
Unul dintre cele mai neobişnuite locuri în care am fost, GG's Barnum Room. Era practic un bar pentru persoanele transgender, dar, după cum spuneam şi înainte, atmosfera era deschisă şi nu se duceau numai persoane transgender acolo. Era plin de persoane hetero, de albi, de negri, de oameni de afaceri mai în vârstă. După un timp, locul devenise o atracţie turistică. Avea acolo nişte dansatori care făceau acrobaţii pe o platforma de deasupra ringului de dans, iar dacă se întâmpla ca vreunul dintre ei să cadă, exista o plasă de siguranţă pe care aterizau. Era un loc tare. Pentru mine, un puşti evreu alb, mersul în club GG a fost o experienţă complet nouă, care m-a expus din plin la diversitatea culturală. A fost minunat.

Ce însemna clubul pentru cei care mergeau acolo?
Vorbim de anii '70, când lumea era extrem de homofobă. Cei mai mulţi oameni aveau ceva împotriva homosexualilor, lesbienelor şi persoanelor transgender, dar odată ce intrai în discotecă, lăsai toate ura în urmă. Era un loc care te transforma.

Cum s-a schimbat viaţa de club din New York, la începutul epidemiei SIDA?
Când a fost declarată epidemie de SIDA, nu apăruse decât un singur articol în New York Times despre asta. Nu ştiai dacă puteai să iei SIDA prin atingere sau dacă cineva te împroşcase cu salivă în timp ce vorbea cu tine. Era la început şi lumea se panica, pentru că nu existau prea multe informaţii despre asta. Din cauza asta, oamenii nu prea mai ieşeau în club.

Cum vezi, în prezent, momentul din istoria disco pe care l-ai surprins?
Era o perioadă când muzica disco era pe val… dar chestia asta a dat naştere unor nemulţumiri în underground, peste tot în ţară. Muzica disco era atât de populară, încât lumea se săturase de ea. La scurt timp după asta, Studio 54 a fost închis de Fisc, iar patronii săi, Steve Rubell şi Ian Schrader, trimişi la închisoare pentru evaziune fiscală. A fost o vreme foarte ciudată. Curentul disco atinsese apogeul şi tocmai intra în declin. Cuvântul înainte pe care l-am scris pentru noul meu album foto se intitulează „Ultimul dans", iar poza de deschidere este un perete de cărămidă al clubului 2001 Odyssey, din Bay Ridge, Brooklyn, pe care cineva scrisese „Disco Sucks".

Ai surprins ultimele zile ale curentului disco…
Exact.

Mulţumim, Bill.

Vezi restul fotografiilor mai jos.

Traducere: Mihai Niţă

Urmăreşte VICE pe Facebook.

Citeşte mai multe despre viaţa de noapte:
Cum să te comporţi într-un club
Cele cinci etape ale vieții de club
Flyere din Web Club, de pe vremea când nu existau hipsteri
Cum ar trebui să arate un club din care să poți scăpa viu