De-a lungul anilor mi-au fluturat pe la ochi şi urechi tot felul de etichete despre generaţia din care fac parte. Generaţia PRO (ProTv, mai degrabă), generaţia Contra (evoluţie firească, odată ce ai păr pubian şi hormonii încep tropăiala), generaţia X, aia Y şi alte tâmpenii mai lipicioase şi mai lipsite de logică decât etichetele alea şcolare la care am dat limbi până am descoperit aracetul. Mai nou, se vorbeşte de Yup – chestie care habar n-am ce înseamnă şi pe care nu dau doi bani, din moment ce, evident, e o altă generalizare născătoare de sloganuri.

În două vorbe, consider că fac parte din generaţia care s-a jucat mult pe-afară, cel puţin până la apariţia jocurilor Terminator. Generaţia care mergea la Calculatoare (aka Sală) să ceară ASL PLS pe mIRC şi care, ulterior, a trecut în mod natural la Yahoo Messenger, Hi5, torrente şi, după caz, Xhamster şi Pornhub. Lucrurile astea n-au însemnat, conştient, ceva. Au venit de la sine, cum ni se întâmplă tuturor, fără să mă preocupe în vreun fel.

Acum însă, din cauza unui studiu făcut de Facebook, simt pentru prima dată că cineva îmi trage covorul de sub picioare şi mă scoate afară din sufragerie. Potrivit cercetării, Laughing Out Loud îşi dă ultima suflare. Şi odată cu dispariţia acronimului LOL se stinge şi iluzia de tinereţe veşnică. Încep să-mi dau seama că generaţia din care fac parte, indiferent de cum e etichetată, s-ar putea să nu mai fie centrul Universului.

Am fost un prost ignorant. Nu am fost LOList adevărat (dacă aş putea să dau timpul înapoi m-aş revanşa, jur). Nu te-am folosit de câte ori ai fi meritat, la adevărata ta valoare. Nu te-am apreciat în timpul vieţii cât ar fi trebuit şi voi purta vina asta în degete.

Dar am ştiut mereu că LOL e acolo. Devenise familiar, exact ca un obiect din casă pe care, deşi nu-l atingi, îl ai tot timpul la îndemână. Imaginează-ţi că te trezeşti într-o dimineaţă şi obiectul ăla dispare subit. În locul lui răsare altceva. Cum reacţionezi? Fără LOL pe noptiera tastaturii o să chatuiesc stingher, în permanenţă speriat că n-o să pot reacţiona corect la ce debitează partenerii de discuţie. LOL era portiţa de scăpare, comentariul ăla care te scotea din căcat, chiar dacă nu pricepeai ce vrea lumea să zică. Portiţa se zideşte chiar în timp ce tu citeşti asta, iar mie mi-e teamă că o să ratez intrarea.

Iar abuzul de emoticoane te face, ca oricare alt abuz, în fel şi chip. LOL avea o calitate specială, pe care niciun râs virtual nu o mai poate avea. LOL era universal. Chiar dacă primii l-au îmbrăţişat cocalarii şi piţipoancele (meritul lor. adevăraţi Columbi. le mulţumesc pentru asta), LOL a devenit rapid acronimul fără fiţe, prin care spui clar „uite, bă! râd!". Râd de ce mesaj mi-ai trimis. Sau de tine, pula mea de bou sau vacă. Da' m-ai făcut să râd, mersi! Fără LOL prin preajmă se apelează la pisici grase cu roţile în sus, la câini cu fasolele belite, la feţe galbene rânjite şi alte căcaturi colorate care te pot face să pari, fără voia ta, un idiot. Mai grav, un idiot psihopat.

Pe lângă emoticoane, LOL e strangulat de „hehe" şi „haha". Poate şi de „hihi". Poate şi combinaţii între ele, cu ceva emoticon la dublaj. Râsul se emancipează. Are pretenţii de rafinament şi capătă tot mai multe nuanţe hipstereşti, când eu vreau doar să îi transmit omului că râd corect, pe notele care trebuie. Că percutăm la aceeaşi partitură. Că….LOL.

În mintea mea, Haha e un râs cu poftă, hehe e mai slab în intensitate şi uneori de complezenţă, hihi e un chicotit semi-isteric. Poate că pentru tine e altfel. Fără LOL, buricul degetului meu e crispat şi nu mai ştie să râdă. Stau pe miriştea onlineului ca măgarul lui Buridan, ăla care nu poate decide dacă să bea apă sau să mânânce. Sunt acum atâtea alegeri de făcut, atâtea posibilităţi, când eu vreau de fapt doar să LOL. Pe ideea asta, nu m-ar suprinde să mă apuce un haha exact când grupul a terminat de hehe.

Trecerea LOL în categoria vechiturilor mă duce cu gândul la haine de bătrân care put a naftalină şi a stătut. Din fost must-have al tuturor sezoanelor, LOL intră direct la păstare, într-un şifonier în care mai zac, cuminţi pe umeraşe, asl pls, brb, aka şi chiar xoxoxox. Tot acolo, dar mai în spate, sunt Mişto, Naşpa (naşpet), Caterincă, Bairam, etc. Iar eu mă îmbrac numai din spate când merg la piaţă, aşa că de acum mă aştept să-mi cedeze drecu' cineva locul.

Studiul spune clar: tinerii preferă emoticoanele când râd, iar bătrânii (!?!) folosesc LOL. O s-o ard pe emoticoane de o să se răsucească LOL în mormânt! Va fi încă o trădare a tot ce a reprezentat. O ultimă nedreptate, din disperarea de a rămâne tânăr, pe care bunul LOL, de acolo, din sfintele arhive, o va ierta, sunt sigur. Apoi, când va veni vremea, o să mă piş fără scrupule pe mormântul emoticoanelor pe care nu le-am iubit niciodată şi o să trec la următoarea fiţă. Şi tot aşa. Chiar dacă o să înţeleg tot mai puţin din lumea din jur, o să mă prefac de-al lor. Iar când va veni momentul în care chatul se va face prin holograme, am să-mi iau un generator roşu aprins, decapotabil, de firmă, și o hologramă burtoasă cu pixelii căzuţi, pe care am s-o trimit la fete tinere. Şi am să-mi spun încet, să nu mă audă şi să nu care cumva să le sperii: LOL.

Urmărește VICE pe Facebook.

Mai citește despre generațiile trecute
Ce probleme aveau bunicii tăi când erau tineri în anii '50
Am trăit ca în 1996 timp de o săptămână
Ce probleme aveai ca tânăr român în tranziţia haotică din anii '90
Ce probleme aveau părinții tăi când erau adolescenți în anii '70