Publicitate
Chestii

Am lucrat într-un magazin sport din București și-am dat peste o grămadă de dubioși

Unii clienți te tratează ca și cum ai fi un obiect sau un robot dispus să le facă orice poftă.

de K. Kali
21 Mai 2016, 11:25pm

Screenshot via Youtube

Când m-am angajat pentru a doua oară în retail, am crezut că va fi o modalitate să mă responsabilizez, să scap de plafonare și să fac și-un ban. Eram într-o perioadă de maximă plictiseală, leftereală și de întrebări repetitive gen „Ce naiba fac eu cu viaţa mea?". După un an în care am lucrat într-un magazin de haine sport, mi-am dat seama că shopurile de genul ar trebui să aibă program special, de luni până vineri şi atât. Un program de maxim șase ore, fiindcă altfel există riscul să găseşti vreun angajat supărat pe viața lui și spânzurat prin depozit. Apoi, dacă eşti vânzătoare şi eşti slim fit într-un magazin cu haine de fitness, este posibil ca clienţii să creadă că faci parte din vreo promoţie şi să vrea te cumpere. Plus că, chiar dacă nu scrie în fişa postului, începi de jos şi ai cam aceleaşi responsabilităţi ca femeia de serviciu din scara blocului.

Cumva, ideea de a-mi găsi sensul vieţii printr-un job provizoriu de retailer n-a fost cea mai bună. Ba mai mult, să fiu lucrător comercial m-a lăsat cu un gust amar.

SHOPUL ŞI COLEGII MĂ TRIMITEAU ÎNTR-UN VORTEX AL PLICTISELII ŞI AL ENERGIILOR NEGATIVE

cum-e-sa-lucrezi-la-un-magazin-sport-in-romania-body-image-1463860845-size_1000

Fotografie via Wikimedia

Lucram câte patru zile pe săptămână, program normal de șapte-opt ore, plus o zi sau două full, adică 13 ore într-un magazin în care exista trafic doar o oră sau două. Încă de la bun început, m-am gândit să încep jobul ăsta cu lejeritate şi solidaritate, așa că am încercat să mă împrietenesc cu oamenii cu care aveam să impart o bună bucată din viaţa mea pentru următoarea perioadă. Am mulţi prieteni din alte oraşe, dar când eşti singurul bucureştean la locul de muncă, s-ar putea să nu rezonezi atât de bine cu ceilalţi colegi. Un coleg asculta numai muzică populară şi mi-a spus că el urăşte hipsterii, drogaţii, alcoolicii şi că esenţa muzicii bune se găseşte doar în muzica din folclor şi atât. Alt coleg se proclama ca fiind morocănos şi mereu cu curu-n sus şi, ca atare, arăta şi se comporta ca şi cum fiecare zi ar fi fost sfârşitul vieţii lui.

Mai aveam un coleg care era asistentul unui avocat, dar nu ştia nimic din Drept, iar pentru el ăsta era un motiv de laudă. Nu făcea decât să vorbească mereu la telefon cu aşa zisul avocat, iar şefa de tură, care se autointitula store manager, mi-a arătat cum ajung oamenii necalificaţi, dar cu pile, în funcţii. Am încercat să o privesc cu respectul pe care aspira să şi-l impună, dar m-a pierdut de tot când în timpul conversaţiilor auzeam din gura ei replici de genul „produsele nu stă bine pe umeraşele astea şi nici pantalonii ăia nu este cum trebuie să fie aşezat".

În zilele de full era ca şi cum ţi-ai aştepta judecata de apoi. Clienţi nu aveai mai mulţi de cincizeci, asta în zilele bune. Colegii semnaseră un pact al tăcerii sau ceva şi nu vorbeau. Practic, asta făcea parte din idea de job relaxant care mi-a fost garantată în timpul interviului. Lipsa de stres era un paradox, căci ea consta în lipsa de activitate. Nu aveai ce să faci, oricât de multă grijă ai fi avut ca magazinul ăla să fie ţiplă, chestia asta nu dura mai mult de o oră. Restul zilei puteai lejer să-ţi numeri toate păcatele. Iar dacă voiam să fac ceva productiv pentru mine, gen să scriu sau să învăţ pentru licenţă, nu-mi era permis. Și uite așa, uitatul pe pereţi devenea un sport extrem.

BLONDA, COPILUL ȘI RAHATUL

Într-o zi full, mintea mea se intreba ce naibii caut acolo. A intrat in magazin o blondă agitată, care se criza că vrea să-i cumpere multe încălțări lui fii-su, în vârstă de un an. M-am bucurat, chit că tipa părea ușor nebună, pentru că, în sfârșit, aveam ceva activitate pe ziua aia. Am stat vreo oră cu ea să îi aleagă ceva micuțului și să îi ascult problemele existențiale. Dintr-o dată mă lovește subit un miros și mă ia mare amețeală. Cel mic se căcase pe el. I-am spus mămicii unde este toaleta mallului, care era doar la câțiva pași de la intrarea in shop, dar ea a insistat să-l schimbe în cabina de probă.

Citește și: Cinci motive pentru care e de rahat să lucrezi în vânzări, în România

Nu mi-am dat acordul, dar asta n-a contat pentru ea. A stat vreo zece minute în cabină să-l schimbe, timp în care copilul mai fugea prin magazin în fundul gol și mânjit de rahat, iar eu mă rugam să nu intre alți clienți până nu pleacă ei. N-au intrat alți clienți, ei au plecat, iar eu m-am dus să verific cabina de probă. Când am intrat, ziceai că s-a petrecut un război acolo. În momentul ăla am înțeles cât de nasol e să fii femeie de serviciu și să stergi WC-urile băilor publice. Cel mai greu i-a fost să curețe oglinda.

CLIENTUL HIPSTER DE 65 DE ANI

cum-e-sa-lucrezi-la-un-magazin-sport-in-romania-body-image-1463861544-size_1000

Fotografie via Wikimedia

Era o zi chill de muncă şi când zic chill mă refer că în sfârşit aveam clienţi, deci nu trebuia să mă mai gândesc la toate modurile prin care mi-aş omorî colegii pentru amuzament. Un hipster de vreo 65 de ani m-a rugat să fac o plimbare cu el prin magazin şi să îi aleg eu ce haine consider că l-ar prinde bine. Având în vedere că se îmbrăca destul de tineresc, nu mi-a fost deloc greu. După ce i-am ales toate item-urile, a insistat să vin cu el la cabină şi să-l sfătuiesc cum să-şi asorteze alegerile. Cu fiecare cerere de genul, mă întrebam dacă nu cumva el crede că noi, angajaţii, avem vreo şcoală de design sau ceva. În fine. Tipul nu a tras perdeaua la cabină, aşa că aveai destul timp să-i observi chiloţii galbeni cu flamingo de fiecare dată când proba o altă pereche de pantaloni.

Când a achitat toate hainele cumpărate, mi-a propus să-mi plătească de cinci ori mai mult decât salariul pe care-l am, în fiecare lună, ca să fiu asistenta lui personală și să-l satisfac estetic. Am refuzat şi odată cu refuzul mi-am pierdut şi şpaga de 500 de lei, plus că m-am ales şi cu pseudonimul de „curvă din Berceni".

ANTRENOAREA CU SOȚ MAFIOT

cum-e-sa-lucrezi-la-un-magazin-sport-in-romania-body-image-1463861045

Fotografie via Wikimedia

În ziua aia, în mod normal aş fi terminat programul la zece seara, dar n-a fost aşa. Am abordat o clientă, care ulterior aflasem că era din California şi că antrena două echipe de handbal, una de băieţi şi una de fete, plus încă două echipe de basket de băieţi. Înainte să-mi ceară consultanţă, a ţinut să-mi povestească cum soţul ei era mafiot şi a fost acuzat de trafic de droguri de mare risc și alte chestii din astea.

Tipa mi-a cerut, în cele din urmă, să-mi imaginez eu ce s-ar potrivi fiecărei categorii de vârstă a jucătorilor ei, în funcţie de felul de a fi al fiecăruia. Adică, femeia voia uniforme, dar nu universale pentru toţi, ci individuale. Aşa că am stat cu femeia asta până la ora 11 noaptea, ascultându-i caracterizările coechipierilor şi analizându-le împreună conturile de Facebook. Nu m-a deranjat atât de tare, într-un fel mi-a fost ca o colegă nouă, una care nu semnase niciun pact al tăcerii.

TATUAȚII CARE VOIAU SĂ MĂ SCOATĂ LA PRODUS

Nu, nu lucram intr-un magazin de haine sport la periferia Rahovei sau ceva de genul, ci în Băneasa. Locul ăsta mi-a arătat că majoritatea celor care frecventează acel mall au puterea banului atât de mare, încât vor să fie consumatori și în privința propriei tale persoane. Eram ocupată cu marfa în depozit, când vine unul dintre colegi panicat la mine să mă cheme în magazin pe motiv că întreabă o gașcă de bărbați de tipa rasă-n cap care lucrează acolo, că vor să fie ajutați doar de ea și atât. Ies în magazin, unul dintre ei începuse să-mi dicteze ce să le caut. De fiecare dată când căutam ceva aplecată, mă trezeam cu o atingere pe fese. La un moment dat am ridicat tonul și le-am spus că nu le mai ofer consultanță dacă nu-și țin mâinile acasă. În momentul ăla au zis „bine, hai să achităm ce avem de achitat".

Citește și: Am lucrat la un restaurant al mafiei poloneze, unde serveau tiramisu cu cocaină

Când le înmânam produsele, vine unul dintre ei lânga mine la casa de marcat și-mi propune o afacere. Mi-a zis să mă uit cu atenție la ei, să observ câte tatuaje au, ca și cum eu aș fi fost oarbă până atunci, și să dau atenție faptului că au ceasuri scumpe la mână. Apoi, îmi flutură bonul lor de 5 000 de lei în față, spunându-mi că atât aș face eu pe seară dacă plec în weekendul respectiv cu ei, în Italia. Că cică acolo mă așteaptă alte fetițe ca mine și să nu-mi fie frică, fiindcă ei aleg doar femei de calitate. Am refuzat și mi-a zis că ne mai vedem noi. În ziua aia n-am mai ieșit la țigară; mi-a fost frică să nu mă trezesc a doua zi cu noi prietene prin Roma.

ADOLESCENTUL DE 15 ANI CARE VOIA SĂ-L SCAP DE VIRGINITATE

Cu o zi înainte să-mi dau demisia, am avut pentru prima dată un client invalid, plimbat cu căruciorul de către asistenta sa socială. M-am oferit să-i ajut, fiindcă store managera se plângea că ei îî este scârbă de oameni de genul şi că nu poate să se uite în ochii lor. Din nou, am vrut s-o respect, dar îmi venea s-o înjur şi s-o trimit acasă. Băiatul era un snob, făcea chimioterapie şi cred că snobismul este singurul lucru care-i mai rămăsese. Îşi cumpărase de vreo 2 000 de lei numai accesorii fără sens, gen mănuşi de lifting, portofele de fâş şi bandane. Iar în momentul achitării a avut o criză în magazin şi s-a aruncat din cărucior pe jos, urlând şi plângând la asistentă să mă plătească destul ca să-l scap de virginitate, că eu sunt aleasa. M-am simţit flatată, dar din nou, am refuzat.

Așadar, după două încercări de muncă în retail, mi-am dat seama că nu-i de bine. Mi-e greu să mă obișnuiesc cu lipsa de bun simț a clienților şi cu felul în care aceștia se comportă cu angajatul. Ca și cum noi n-am fi oameni, ci obiecte sau roboți dispuși și capabili să le facă orice poftă. Iar din punct de vedere al atribuțiilor în sine, pe care trebuie să le îndeplinești ca lucrător comercial, acestea ar trebui să echivaleze cu suma pe care o primești drept salariu. Iar în jur de o mie de lei nu sunt în concordanță cu cele aproximativ 50 de ore pe săptămână petrecute în asemenea condiții.

Citește și:

Am lucrat la un bufet all you can eat și-am văzut cum oamenii se transformă în sălbatici
Am lucrat la spaţii verzi, după ce Poliția Română m-a prins cu iarbă
Ce-am învățat după ce-am lucrat la cele mai penibile tabloide

Tagged:
retail
locale
Vice Blog
clienti
vanzatori
lucrator comercial
magazin sport