Ziarele vechi ale bunică-tii ar putea valora o avere

Când Edda Tasiemka avea vreo zece ani, a fost interogată de Gestapo. Acum vorbește foarte relaxată despre asta. Fratele meu cel mai mare a fost într-un lagăr de concentrare, tata a fost și el într-un lagăr, mama a fost la închisoare, povestește ea la 93 de ani, în timp ce-și soarbe ceaiul.

Suntem în sufrageria ei din suburbiile din nordul Londrei, înconjurați de mobilă antică și rafturi pline de cărți prăfuite. Dar asta nu e o casă obișnuită. E plină de ziare și decupaje din reviste despre orice, de la gemenii Kray și Spice Girls la Ryan Giggs și i-a câștigat Eddei renumele caraghios, dar corect, de „Google umblător".

Edda și soțul ei Hans au început colecția în 1950 în casa lor cu trei etaje și ea a înregistrat-o în 1979, după moartea lui Hans. Dosarele se îngrămădesc pe fiecare coridor și toate colțurile sunt aglomerate cu ziare îngălbenite. E plin de dosare peste tot: politică în sufragerie, medicină în bucătărie, sport în baie, religie în dormitor, trei camere de divertisement și o mansardă plină cu infracțiuni și modă.

În prezent, Edda a închis arhiva pentru public, dar jurnaliștii și scriitorii o foloseau des în trecut. Am vorbit cu ea despre haosul arhivei, despre obsesia oamenilor pentru bârfele din showbiz și despre viitorul arhivei în era internetului.

VICE: Ai avut o viață aventuroasă, din câte știu. Am citit că ai trăit pe timpul ocupației naziste în Germania.
Edda Tasiemka: Dacă mă uit în urmă, Germania nazistă era ca viața pe o altă planetă. Mai ales dacă nu erai parte din ei. Eu și mama locuiam într-un bloc de apartament și nu vorbeam niciodată cu vecinii pentru că, în loc de „Bună dimineața", trebuia să spunem „Heil Hitler!". Mama și cu mine nu reușeam să facem asta.

Au fost vremuri îngrozitoare. Gestapoul venea să ne caute prin casă în fiecare săptămână pentru că nu eram în partid și nu purtam niciodată uniformă. Veneau mereu când eram mică. Îi văd și acum – bărbați cu haine lungi care băteau violent în ușă și strigau: „Deschideți sau o spargem!" Așa că deschideam ușa și intrau buluc doi ciobănești germani care făceau haos prin tot apartamentul. Nici nu-ți poți imagina.

Deci erai la risc chiar dacă erai cetățean german?
Am făcut școala în afara Hamburgului, eram singurul copil din trei sute care nu făcea parte din Tineretul lui Hitler, așa că nu aveam uniformă și nu puteam merge la marș cu ei. Din când în când, mama trebuia să-l viziteze pe director, Herr Honko. Încerca mereu s-o convingă că mă introducă în program. „Un copil atât de deștept și nu e în Tineretul lui Hitler…"

Tata era un parlamentar comunist și a fost arestat la scurt timp după venirea naziștilor și apoi eliberat prin Amnistierea de Crăciun din 1933 – din greșeală, după cum am aflat mai târziu. A fost avertizat de un polițist local că va fi arestat din nou, așa că a trebuit să fugă în Cehoslovacia. Apoi, într-o zi, a venit Gestapoul și a arestat-o pe mama. Au sigilat apartamentul, dar eu am rămas la un prieten care locuia vizavi. Dar era periculos, el era evreu. Așa că m-am mutat la niște rude îndepărtate. Viața sub ocupație nazistă nu era deloc ca viața de azi.

Cum ai ajuns în Londra?
L-am cunoscut pe Hans în Hamburg, unde staționa cu armata britanică, spre sfârșitul războiului. Fusese jurnalist în Berlin înainte de venirea naziștilor și îi cădeau mereu hârtii din buzunare. Îmi amintesc că l-am întrebat ce era cu toate hârtiile alea. Sunt decupaje!" mi-a răspuns. Le trimitea în Londra unui prieten care i le păstra. Așa a început totul.

Hans a ieșit din armată în 1949, așa că am hotărât să ne căsătorim și m-a dus cu el în Anglia. La început am locuit într-un pension la doamna Beasley și aveam niște cutii de carton sub pat. Apoi ne-am luat propriul apartament și colecția noastră de decupaje a tot crescut.

Așa a început să se clădească arhiva?
La început, Hans lucra pentru Biroul de Relații Externe al departamentului german și scria articole pentru secția publicitară. A început să le furnizeze informații revistelor și jurnaliștii aceia le-au spus și altora despre Tasiemka, așa că a început să-i taxeze.

Și eu am lucrat o vreme în jurnalism, deși înainte să-l cunosc pe Hans mă interesa ingineria civilă – eram desenator tehnic. Am lucrat împreună la arhivă și biblioteca a tot crescut și am renunțat la jurnalism.

A trebuit să ne mutăm în Golders Green la începutul anilor '60, ca să avem mai mult spațiu. Avem și un depozit plin de fișiere expirate.

Cum funcționează sistemul de arhivare? E enorm de multă informație.
Catalogăm orice persoană despre care s-a scris mult în ziare. Toate fișierele sunt ordonate alfabetic, iar dacă unul dintre ele devine prea gros, îl separăm de celelalte. Înainte aveam camere frumos organizate, dar acum sunt prea multe dosare să mai pot face asta!

Pe oameni îi interesează decupajele vechi, pentru că informațiile noi se găsesc pe internet. Avem unele din perioada victoriană. Acum mulți ani am cumpărat Știrile de Londra Ilustrate, niște volume atât de grele că abia le poți ridica, dintr-un anticariat din sudul Londrei. Le păstrau în pivniță.

Care sunt subiectele pentru care ai cele mai multe cereri?
Personalitățile britanice din showbiz. Asta îi interesează pe oameni. OK, HELLO, Tatler și ziarele cotidiene - The Mail, The Express, the Telegraph, The Times, The Guardian. În prezent, cam jumătate dintre clienții noștri vor reviste pentru că nu le pot obține pe internet.

Îndosariem toate cererile clienților și tot ce le trimitem. Ultimele cereri au fost despre Julian Fellowes, Helena Bonham Carter, Lord Lucan, Mindy Kaling, Regina Marii Britanii. Avem dosare cu surorile Ecclestone, cu Peaches Geldof și alți copii de bani gata. Avem multe articole despre paranormal.

Ce o să se întâmple cu arhiva? Știu că îți cauți un cumpărător pentru ea de câțiva ani.
Habar nu am. Un fost politician, Robert Maxwell, și-a exprimat interesul pentru ea, dar n-am negociat nimic concret. Nu eram sigură că vreau s-o vând pe atunci. Acum aș vinde-o, dar nu știu dacă mai găsesc un prost ca mine, care să fie interesat de așa ceva! Aș vrea s-o vând cu totul, întreagă. Altfel și-ar pierde valoarea. Oamenii s-ar întreba de ce lipsește un subiect sau altul. Dar o să fiu foarte tristă în ziua în care o s-o dau, sunt atașată de ea.

Urmărește VICE pe Facebook.

Traducere: Oana Maria Zaharia

Mai multe despre Germania nazistă pe VICE:
Copilul negru care voia să fie nazist
Doctorul SS care s-a convertit la islam ca să scape de vânătorii de naziști
Secretul nazist al trupei Ace of Base