De fiecare dată când a fost vorba să mă las de fumat, am discutat despre chestia asta într-un nor de fum, de mărimea unei ciuperci atomice. E posibil să fi uitat multe lucruri care mi s-au întâmplat până acum, dar am în minte limpede toate conversațiile astea și persoanele din jur: mama, nevastă-mea, vreun prieten sau chiar eu însumi.

Am fumat prima țigară în 1996, an care, raportat la ritmul în care s-a schimbat lumea în ultimii 20 de ani, ar putea la fel de bine să fie și 1867. Aveam 16 ani și eram într-o barcă, pe un lac de la marginea Târgu-Mureșului. Eram niște adolescenți dintr-un oraș hiperindustrial, fără viață culturală, cu două-trei baruri cât de cât frecventabile. Mare lucru nu aveai de făcut. Trebuia să fumezi.

Un amic mi-a întins pachetul. Era Camel clasic. Am luat țigara, am aprins-o și am inspirat tare. Am simțit cum fumul mi se duce direct în creier, ochii mi s-au umplut cu niște lacrimi băloase și fața mi s-a înroșit. Pe la al treilea fum am început să amețesc. Stăteam pe spate, în barca aia veche care scârțâia din toate încheieturile. Cerul se învârtea lent, îi auzeam pe ceilalți amici cum se înjură între ei, cum fac adolescenții de peste tot, și simțeam mișcările apei. În secunda aia am știut că voi fi un fumător.

Fumez, deci, din 1996, fără o întrerupere mai mare de trei zile. Am fumat pasional și consecvent. N-am crezut niciodată în fumătorii sociali, ăia pe care-i mai vezi cum dau gata un pachet într-o noapte de băut și apoi stau fără țigară în gură săptămâni în șir. Țigara e un rahat cancerigen, pe bază de gudron și nicotină, ce sens are să o mai faci, dacă tot nu crezi în ea?

Una dintre constantele copilăriei mele este fumul de țigară. Trei sferturi din amintirile de până în adolescență sunt plasate în camere îmbibate în fum, în care niște bărbați posomorâți stau în fața unor mese, beau câte o tărie și vorbesc despre cum își bate joc de ei angajatorul și ce grea e viața. În ultimii ani de comunism, când curentul electric era întrerupt frecvent, bezna din casă era brăzdată doar de lumina de la lumânarea aprinsă de mama și de altă sursă, mai mică, de mărimea unui cercel, care venea de la țigara lui tata. Se aprindea și se stingea, ca un far minuscul care te ghida prin întuneric.

De fapt, majoritatea momentelor importante din viața mea au fost în preajma unei țigări aprinse. Alții își aduc aminte cât de tare le bătea inima, cum strălucea soarele, ce a zis unul sau altul sau mirosul florilor, eu îmi aduc aminte că am fumat și ce marcă de țigări era. În adolescență, după Camelul ăla din barcă au urmat așa: Kent, Viceroy, apoi, când nu erau bani (și nu erau aproape niciodată), Carpați de Sfîntu Gheorghe, Snagov sau Joc (din Republica Moldova), care erau absolut oribile. Dar le fumam și pe astea.

Ne adunam cu toții lângă gardul din jurul școlii, la „colțul fumătorului‟, cum se numea. Schimbam țigări, le poșteam. Miroseam oribil de la tutunul ăla prost. Eram niște adolescenți acneici, convinși că vom deveni buricul lumii. Ne priveam prin valuri de fum și povesteam ce o să facem, cum o să rupem lumea-n două, imediat ce terminăm liceul ăla de rahat și ne cărăm din oraș.

Pe „prima iubire‟, dacă există cu adevărat așa ceva, eu am învățat-o să fumeze. Eram la marginea unei păduri și eu aveam țigări bune. Am aprins o țigară, i-am arătat cum trag eu. „Fă și tu așa‟, i-am spus. Mi-a zâmbit din ochii ăia albaștri mari, a încercat, dar s-a înecat cu fum. Se ținea de burtă, râdea și tușea, în același timp. „Nu așa, mă. Dacă-l ții în gură, ți se face rău‟.

I-am explicat ca unui copil mic: tragi fumul, deschizi gura și inspiri puternic, să se ducă în plămâni, apoi îi dai drumul afară. Când a reușit, mi-a zâmbit și m-a pupat. „Nu că-i mișto?‟, am întrebat-o. Mi-a zis că da, îi place, m-a și pupat pe gură. Știam că minte, i se părea oribil.

Apoi, când am aflat că am intrat la facultate, eram la masa din bucătărie, ca într-un film românesc. Tata a răspuns la telefon, era un unchi din București, pe care-l trimisesem să vadă dacă s-au afișat rezultatele. Tata a schimbat câteva vorbe cu unchi-miu, a închis telefonul și s-a așezat lângă mine. Avea ochii umezi. A desfăcut pachetul și mi-a oferit o țigară. Știa că fumez, dar nu mă văzuse niciodată, că-mi era prea jenă să o fac de față cu el.

Mi-a dat un foc și am fumat împreună, în liniște. La un moment dat, și-a lăsat mâna grea peste mine și m-a tras ușor de păr, cam cum tragi cățelul familiei, când nu știi cum să-ți arăți afecțiunea. M-am uitat spre el și am zâmbit. Zâmbea și el.

Anii facultății au fost un șir lung de mărci de țigări și alcool prost, condimentate, în general, cu discuții de tipul ce a vrut să zică Hegel în paragraful 23 de la pagina 211 din Fenomenologia spiritului. Serile le petreceam, în general, la cămin, în camere pline de fum, unde oamenii stăteau întinși pe pat, cu scrumierele pe burtă. Erau atât de puțini bani, încât când aveam țigări încercam să nu le fumăm până la capăt: lăsam ultime două-trei fumuri și stingeam cu atenție.

Când rămâneam lefteri, cioturile alea de țigări era scoase (da, nu vărsam scrumierele niciodată), tutunul rămas era scos și amestecat. Rezultatul final era un fel de cancer concentrat, cu mai multe arome. Îl turnam în pipa unui coleg și-l fumam. Eram foarte proști.

Pe nevastă-mea am cunoscut-o la țigară, la fumoarul de la serviciu. Fuma cum văzusem eu prin filmele franțuzești și asta mi s-a părut foarte mișto. Apoi, în perioada tatonărilor amoroase, ne plimbam prin parcul Crângași, vorbeam despre toate rahaturile din lume. Râdeam și fumam câte un pachet împreună. O duceam acasă și, în fața blocului, mai băgam câteva țigări.

Patru ani mai târziu, când mi-a zis că e însărcinată, primul lucru pe care l-am făcut a fost să fumăm câte o țigară, ca să putem absorbi vestea. Pentru ea a fost ultima, eu am continuat să fumez. Apoi, după nouă luni, am petrecut două zile în fața unei maternități care astăzi nu mai există, sudând țigările. Din când în când, mai sunam de la telefonul de jos, din hol, la ea în salon. Întrebam dacă a născut sau nu.

În prima noapte de după ce l-am adus pe fii-miu acasă de la maternitate, când ne-a trezit de foame, am ieșit pe holul blocului. De dinăuntru se auzea un bebeluș cum plângea, apoi, treptat, s-a făcut liniște. Am fumat o țigară încet și am intrat în casă. Adormiseră amândoi. M-am dus în bucătărie și m-am uitat pe geam. Se făcea dimineață și, în culoarea aia intensă, aproape violentă a unei dimineți de vară, am înțeles pentru prima dată că sunt tată.

La câteva luni de la momentul ăsta, am trecut pe lângă moarte. În ultima zi de ninsoare a anului, mașina unui tip din Ploiești, de vreo 50 de ani, care mergea cu viteză și fără cauciucuri de iarnă, a derapat, s-a răsucit, a intrat pe sensul meu și m-a izbit în plin. Mașina mea s-a învârtit și am fost proiectat într-un gard. Am ieșit de acolo tăiat pe mâini și pe față. M-am uitat la epava de tablă de lângă mine și m-am gândit cum de mai trăiesc.

M-am dus la mașina celuilalt. Ăsta era mult mai nasol, avea un picior rupt și abia se mișca. A coborât din mașină și sângele îi picura pe zăpadă. S-a uitat la mine și mi-a zis:

A gemut un pic. Apoi m-a întrebat dacă o să sun la poliție. Să nu sun, că-i ia carnetul. M-a întrebat dacă am țigări și i-am dat una. Am fumat amândoi, printre mașinile care treceau pe lângă, cu toți curioșii care se uitau la cât de nasol a fost accidentul.

Zilele trecute eram într-o cafenea. Vizavi de locul în care mă aflam era o oglindă decorativă. Lângă ea, un anunț prin care clienții localului erau înștiințați că intră în vigoare legea antifumat. M-am privit în oglindă, în timp ce încercam să-mi aduc aminte cum arătam când am fumat prima țigară, aia din barcă.

Cu siguranță nu aveam barbă, nici atâtea fire albe. Mă gândeam cum eram eu atunci, la ce visam, cum îmi erau degetele de la mâna dreaptă, înainte să se îngălbenească de la asaltul de nicotină de peste ani.

Mă gândeam la anii ăștia scurși între cele două momente, de la înjurăturile prietenilor mei, la reacția neveste-mii când m-a anunțat că voi fi din nou tată. La câte lucruri s-au schimbat, câte rahaturi și chestii mișto am făcut. Dacă mă simt vinovat că încă fumez, nu ca majoritatea prietenilor mei care au renunțat și acum duc o viață sănătoasă și se laudă cu asta.

Mă uitam la țigara asta din mână, cu tutun rulat, și o comparam cu aia de acum 20 de ani, un Camel perfect, asamblată pe cine știe ce bandă dintr-o fabrică de țigarete.

Apoi, am plătit nota, m-am ridicat și am ieșit.

Urmărește VICE pe Facebook

Citește și alte chestii despre fumat:
Țigările electronice pot să-ți provoace forme grave de bronșită
Copiii din Ierusalim fumează tone de țigări la o sărbătoare evreiască
Milioane de mucuri de țigară otrăvesc planeta