Cum să vorbești cu oamenii pe care-i urăști despre politică

Megan Phelps-Roper nu dădea doi bani pe sentimentele oamenilor cu care nu era de acord. „Să ai o zi minunată! În iad!" Astea erau genul de chestii pe care le arunca în stânga și-n dreapta. Sau „Rabinul tău e o târfă!"

S-a născut în sânul Bisericii Baptiste Westboro, cultul creștin de extremă dreaptă care le spune tuturor, de la persoanele gay la veteranii morți, că vor ajunge în iad. Aproape toată lumea urăște BBW, iar BBW îi urăște pe toți. „Politica nu avea niciun sens pentru mine", își amintește Phelps, care are în prezent 31 de ani. „Stânga și dreapta mergeau amândouă în iad și jocurile politice nu aveau absolut niciun sens."

Phelp-Roper a reușit să se rupă de familia ei și de mediul toxic creat de aceasta (bunicul ei, Fred Phelps a fost fondatorul bisericii) în 2012. Susține că a reușit să facă asta datorită discuțiilor ideologice de pe Twitter care s-au transformat în niște dialoguri foarte sincere avute de la om la om. „Trăim într-o lume în care fiecare dintre noi are o perspectivă limitată de propriile experiențe", mi-a zis ea. „Și singurul mod de a ne extinde perspectiva e comunicarea."

În timpul plecării din mijlocul BBW (poveste detaliată de New Yorker în 2015), Phelps-Roper a ajuns să lege prietenii pe rețelele sociale cu oameni care se certau cu ea. Anul trecut, s-a căsătorit cu un bărbat cu care se certa la cuțite pe Twitter. Acum își răspândește peste tot povestea despre cum discuțiile în contradictoriu i-au schimbat viața – printr-un discurs TED și o carte care urmează să fie publicată.

Filosoful roman Cicero a scris că principalul scop într-o discuție e să te asiguri că publicul e în toane bune, ca să fie mai empatic cu cauza ta. Dar lucrurile nu stau deloc așa pe forumurile de politică, în care scopul e distrugerea adversarului prin caterincă ieftină ca să culegi aplauze de la cei care sunt de aceeași parte a baricadei cu tine, fără să convingi adversarul de nimic.

Cicero are mare dreptate, mi-a zis Phelp-Roper prin e-mail. „Dacă nu învățăm să comunicăm într-un fel în care publicul nostru chiar să fie dispus să asculte ce spunem, ce rost are să mai vorbim?"

De la alegerile americane încoace, rezistența a încercat să i se opună lui Trump în toate felurile posibile – prin proteste, procese, articole și postări pe rețelele sociale. Chestia asta a stârnit o grămadă de oameni care înainte erau apolitici. Dar, ca să aibă succes, va trebui să facă măcar câțiva votanți ai lui Trump să se răzgândească. Și e foarte greu să faci pe cineva să-și schimbe părerea.

Filosoful Daniel Cohen, profesor la Colegiul Colby, predă cursuri de logică și argumentație. Pe el, cel mai tare îl deranjează cât de ușor circulă știrile false în prezent – de multe ori, pare că susținătorii și adversarii lui Trump trăiesc în lumi separate. Conform unui sondaj recent, 78 de procente dintre republicani au mai mare încredere în Trump decât în media.

Cohen crede că n-ar trebui să ignorăm cu aroganță orice argument care nu ne place și că ar trebui să fim conștienți că sigur ne lipsesc niște informații.

„Nu e niciodată de ajuns să ai dreptate", mi-a zis DeRay Mckesson, activist în mișcarea Black Lives Matter și fondator al Manualului de Rezistență. „Stânga crede de multe ori că cea mai bună idee câștigă, dar știm foarte bine că ideea câștigătoare e cea repetată de multe ori la rând, cea care e spusă în jurul mesei la cină și e ilustrată cu imagini și povești personale." Științele sociale susțin și ele că informațiile seci, chiar dacă sunt dovedite, nu sunt de ajuns pentru convingerea indivizilor.

Dar dacă dovezile nu ajută, ce putem face?

Phelps-Roper, care spune că e independentă pe plan politic, dă vina pentru creșterea intoleranței și furiei pe „lipsa de interacțiune pozitivă între suporterii și adversarii lui Trump."

Din punctul ei de vedere, „oamenii din ambele tabere se reduc unii pe alții la statutul de caricaturi umane. În absența unei persoane rezonabile care să ofere, cu calm, perspective alternative, ciclul furiei se perpetuează la infinit."

Dar când congresmenii de dreapta vorbesc deschis despre cum civilizația occidentală trebuie protejată de de copiii altora, iar unii activiști de stânga sunt dispuși să folosească violența ca să stopeze orice li se pare hate speech, cine se poate lăuda că e calm și rezonabil?

„Nu știu cum arată civilizația când unii oameni care vin la masa de discuții nu cred că adversarii merită să trăiască", a zis Mckesson.

Pentru cei care studiază diversitatea și sensibilitatea, acest moment cultural – în care progresiștii sunt reduși la niște îngerași care predică fascismul în numele corectitudinii politice, iar conservatorii sunt considerați niște țărănoi care predică fascismul în numele purității rasiale – e un coșmar.

Blair Causey, o tânără de culoare în vârstă de 22 de ani care a început un master despre drepturile omului și dinamica organizațională, s-a confruntat de mai multe ori cu rasismul în timpul petrecut în Arkansas. Dar nu e de acord ca persoanele neimplicate în politică să fie condamnate pentru afiliere doar pentru că se asociază cu un anumit trib.

„De multe ori, exact indivizii de la mijlocul conflictului, cei care se declară indiferenți, sunt cei care stabilesc dacă lucrurile vor merge înainte sau înapoi", mi-a zis ea.

Dar problema rezistenței e cum vorbești cu un grup de persoane care susțin un demagog rasist? Progresiștii argumentează adesea că cei marginalizați n-ar trebui să-și asume povara emoțională de a explica opresorului în ce fel sunt oprimați, că rasistul sau homofobul trebuie să îndure povara de a-și descoperi greșeala și de a se schimba. Autoarea Chimamanda Ngozi, o imigrantă nigeriană, a apărat foarte frumos acest sentiment în eseul ei „Acum e timpul să vorbim despre ce vrem să vorbim, de fapt".

Phelps-Roper și-a exprimat simpatia pentru această dilemă, dar crede că progresul nu poate depinde de potențialele revelații ale celor neiluminați.

„Nu cred că cei oprimați au obligația de a-i face pe ceilalți să înțeleagă prin ce trec, dar nu știu cum va avea loc comunicarea dacă tot mai mulți oameni refuză să-și mai bată capul cu discuțiile", a zis ea. „Să-l asculți pe celălalt nu înseamnă să fii de acord cu el. Empatia față de cauza altuia nu înseamnă că ți-ai trădat cauza ta. Acestea sunt doar niște instrumente eficiente ale convingerii."

A amintit de propria ei transformare ca dovadă. „Când eram încă adeptă a bisericii Westboro, tocmai persoanele care care le demonizam de o viață – gayii, evreii, ateii, alți creștini – au avut cel mai mare impact asupra mea. Nu erau obligați să-și piardă timpul și energia ca să mă învețe ceva despre viețile lor – dar faptul că au făcut-o a avut ca rezultat un opresor mai puțin și un aliat în plus pentru cauza lor. Și le sunt recunoscătoare."

Urmărește-l pe Talmon Joseph Smith pe Twitter.

Urmărește VICE pe Facebook .

Traducere: Oana Maria Zaharia