Chestii

Am vorbit cu români supraponderali ca să aflu dacă lumea se ia de ei

Chiar dacă peste 20 la sută din românii adulți suferă de obezitate, în România oamenii ăștia sunt aproape invizibili.
5.4.17

(Fotografie de Steve Baker via Flickr)

Când vine vorba de educație sexuală în școli, riscurile consumului de alcool și droguri sau orice altă problemă reală, românii se înroșesc precum virginele din Game of Thrones, întoarcem capul și ne vedem în continuare de viață. Suntem fruntași în lume la alcoolism și obezitate, dar ne preocupă probleme precum Marșul vieții sau cum să avem cel mai mare clopot din Europa - cu chip cioplit. Sau turnat, mă rog.

Publicitate

În România, obezitatea afectează peste 20 la sută din românii cu vârsta peste 18 ani - o arăta un studiu din 2015, cam singurul care a fost făcut la nivel național. Și ce? Păi, din obezitate se moare. Sigur, și din cancer, infarct sau - la noi - infecții nosocomiale. Însă obezitatea ar fi, teoretic, mai ușor de prevenit. 40% din copii sunt supraponderali, pentru că nu mai fac sport și mănâncă prost, așa că nu-i deloc exclus să creștem o generație de oameni bolnavi. Știu că prima reacție care-ți vine e: „Ce-ți mai place șaorma!", doar că fast-foodul și mâncarea, în general, nu sunt chiar singurele cauze pentru kilogramele astea.

În fine, am vorbit cu câțiva dintre oamenii ăia stigmatizați într-o Românie în care bârfa și arătatul cu degetul au devenit sporturi naționale, și am înțeles că e aproape deprimant să fii supraponderal când toată lumea e absolventă a Academiei de Judecători.

Dacă e un subiect prea tabu pentru tine, uită-te la clipul lui Micutzu.

Raluca, 35 de ani, 145 kilograme

VICE: Cum ai ajuns să te refugiezi în mâncare? 
Raluca: Viața prin care am trecut eu nu este unică, au mai trecut și alții prin experiențele astea. Poate că unii s-au apucat de băutură, alții de droguri sau jocuri de noroc. Eu m-am apucat de mâncare. Pe atunci eram puștoaică, nu știam foarte multe. Am fugit de acasă de un tată sociopat, care în public se comporta într-un fel, iar acasă devenea un monstru, și m-am aruncat în brațele unui băiat, de care mă îndrăgostisem. Nu știam mare lucru despre contracepție pe atunci, așa că am rămas însărcinată. A început să mă bată și el și, într-o zi, m-a lovit cu piciorul în burtă. Mi-am dat seama că eu nu pot avea cu el un copil, așa că am ales să fac avort. Ăla a fost momentul de declic din viața mea, care m-a determinat să îmi pierd controlul când vine vorba de mâncare.

Cum s-a desfășurat mai departe viața ta?
A început să nu mă mai intereseze când și ce mănânc, mai ales că fostul meu prieten nici nu observa când slăbeam sau mă îngrășăm, era total indiferent. Curând, asta a ajuns să fie stilul meu de viață, poți s-o numești nesimțire. Am încercat să slăbesc. Cel mai mult, am slăbit 23 de kilograme în trei luni, motiv pentru care am intrat și în spital. Beam ceaiuri de slăbit în neștire. Eu mănânc rar, dar porții mari. Și mai ales seara. Muncesc de acasă, deci nu fac nici mișcare. Toate astea au avut ca rezultat greutatea mea de astăzi.

Publicitate

Simți că ești privită altfel de către cei din jur?
„Uite-o și pe balena aia, are capul frumos, dar uite câta curu' are!" - astea sunt cuvintele pe care le aud mai mereu pe stradă, spuse pe la spate. Și-ți dai imediat seama când ești judecat pentru aspectul fizic. Din comportament, din reacții, din felul în care se uită la tine.

„Nu mai ies la terase sau restaurante, pentru că peste tot scaunele sunt mici, eu nu încap în ele. De ce? Eu nu exist?"

Ai vreun exemplu concret?
Ți s-a întâmplat asta la un loc de muncă? Ultimul interviu la care am fost era pentru postul de bonă. Am fost refuzată de părinții care căutau dădacă pentru copilul lor, pe motiv că nu o să fiu în stare să urc două etaje pe scări, că stăteau la vilă. Dacă ești grasă, nu ai nici o șansă în România.

Dar ai măcar șanse să-ți găsești haine, să te îmbraci cum vrei?
Hainele XXL sunt făcute, oricum, ca pentru babe. Mie, de exemplu, îmi este foarte greu să-mi găsesc lenjerie intimă. În străinătate, nu e nicio problemă, dar la noi, dacă ești gras, ai pus-o. România nu vrea să-și recunoască problemele, nu vrea să recunoască faptul că au început să fie din ce în ce mai mulți oameni grași. Suntem niște ignoranți și ipocriți. Eu am ales să lucrez de acasă, pentru că mă simt ciudat când ies în lume. Nu ai cum să nu fii afectat.

Toma, 23 ani, a avut 140 kg

Toma, cel din stânga

VICE: Cum ai reușit să slăbești 70 de kilograme? 
Toma: Mă trag dintr-un neam de gurmanzi, adică nouă chiar ne place să mâncăm. Bănuiesc că totul a început de când eram foarte mic și abia apăruse moda cu laptele praf. Tatăl meu mergea des în străinătate și aducea cele mai bune produse pentru bebeluși, însă nu respectau vârsta. Adică îmi dădeau să mănânc lapte praf pentru nou-născuți, așa că m-am îngrășat destul de mult din cauza asta. Ajunsesem să fiu un dulap de om, iar pe la 14 ani am realizat că sunt bolnav. Am încercat să mă rup de obiceiurile culinare din familie și am primit tot suportul lor. Așa că la 18 ani am făcut o operație de gastric sleeve, adică mi-au scos 80% din stomac, inclusiv senzorii de foame.

„Eu, astăzi, uit să mănânc, mă așez la masă numai ca să nu mor, dar nu simt senzație de foame niciodată."

Ai simțit înainte de operație că oamenii din jurul tău te vedeau ca fiind, să-i zicem, diferit?
Din fericire, nu am apucat să mă frustrez, eram mult prea tânăr și, deși la liceu începuseră răutățile, greutatea mea a compensat cu personalitatea și simțul umorului. Îmi era mai greu să-mi găsesc o iubită, de exemplu, de multe ori am fost refuzat din cauza grăsimii, iar asta a durut, bineînțeles. În schimb, chiar i-am caftit pe câțiva care făceau mișto de alți oameni grași. M-am enervat și i-am pocnit, deși nu se refereau la mine.

Toma, cel din stânga

Este obezitatea o problemă reală? 
Obezitatea este o problemă cu adevărat gravă în România. Din cauza alimentației au început să apară aceste probleme, pentru că noi, ca popor, nu avem educația hranei. Familia mea s-a trezit la timp, tata a slăbit foarte mult, după ce, la 39 de ani, a făcut un infarct. Așa că mi-a poruncit să merg la medic, că să slăbesc. Mama își tasase coloana, din cauza greutății, așa că și-a făcut și ea operația prin care am trecut eu, însă câți se trezesc până nu e prea târziu? Eu sunt un caz fericit, deși sunt mult mai nervos astăzi, decât înainte, când eram gras, și simt că aveam un caracter mai puternic atunci.

Vlad, 27 ani, 146 kg

VICE: Cum ai ajuns să fii supraponderal? 
Vlad: Mi-am făcut-o cu mâna mea. Adică da, mama îmi dădea să mănânc destul de mult când eram mic, odată m-a sunat când eram la școală și mi-a spus că mă așteaptă acasă cu un tort. Îmi făcuse un tort întreg de vreo cinci kile, fără nicio ocazie, ca să mănânc ceva dulce. Dar s-o găsesc, oare, vinovată pe ea de greutatea la care am ajuns azi? Mi-a și plăcut să mănânc, iar când am ajuns să fiu independent financiar, m-am bucurat că îmi pot cumpără ce vreau eu. Când am crescut, ai mei au început să-mi spună să nu mai bag în mine, dar eu ziceam mereu că de mâine o să mă apuc de slăbit. Am fost iresponsabil, ăsta e cuvântul! Nu prea m-a interest cum arăt.

Ai simțit vreodată frustrare, din cauza greutății?
Răutăcioși au fost doi colegi din clasa a patra, în rest nu prea am avut probleme cu oameni care să comenteze despre cum arăt. Iar dacă se fac glumițe referitor la asta, mi le asum, sunt simpatice, nu mă supăr când le aud. Oamenii, în schimb, se comportă diferit cu cineva care a reușit să slăbească, văd online tot felul de povești despre oameni care au pierdut din greutate și sunt priviți că niște semi-zei.

Publicitate

Ai fost vreodată refuzat într-o relație, din acest motiv?
Am trecut o singură dată printr-o fază din asta, când mi-a plăcut de o tipă pe Tinder și ea s-a scuzat că n-o să dea curs avansurilor mele. „Esti de treabă, glumeț, dar ești prea gras pentru mine, îmi pare rau", a zis gagica. În rest, nu m-am lovit de refuzuri în ceea ce privește relațiile, adică nu din cauza greutății. Nici cu jobul nu am avut treabă, am avut norocul să nu trebuiască să mă duc la niciun interviu până acum, am făcut totul pe cont propriu.

Cât de greu este să-ți găsești haine și pantofi?
Nu mi-e greu să-mi găsesc haine, pentru că știu unde să le caut, în schimb am o problemă în a-mi găsi încălțăminte. Eu port 49-50. Acum, nu știu cât mi-ar scădea măsura la picior, dacă aș slăbi, bănuiesc că are și acolo vreo legătură, dar, până una, alta, mi-e greu să-mi găsesc de încălțat.

Am avut ocazii în care am fost nevoit să mă îndes în scaunele din cârciumi, pentru că pur și simplu nu încăpeam și n-aveau scaune mai mari.

Ai ținut vreodată o cură de slăbire?
Am încercat să slăbesc, îmi merge foarte bine, prima dată am dat jos vreo 28 de kile, a doua oară am scăpat de vreo 40, dar mă plictisesc de diete, sincer să fiu. Până acum doi ani voiam să slăbesc pentru gagici, acum sunt fericit să-ți spun că vreau să slăbesc pentru sănătatea mea.

Monica, 42 de ani, a avut 178 kilograme

VICE: Ai avut vreun declic în războiul asta cu kilogramele? 
Monica: Eu nu am avut o problemă cu greutatea, până acum câțiva ani, când am fost diagnosticată cu obezitate morbidă. Până să mă îngraș, cântăream 48-50 de kilograme. La mine totul s-a declanșat pe fond de stres. Am avut o cădere psihică atunci când am aflat că băiatul meu e suspect de leucemie. De fapt, avea doar un vărsat de vânt, dar trei zile, până am aflat diagnosticul real, psihicul meu a luat-o razna. De la 54 de kilograme, într-o lună, am ajuns la 86. Imediat după aia, a murit tata. Am fost terminată când am aflat vestea, două luni nu am fost om, nu am dormit, nu am mâncat, dar continuam să mă îngraș, nu știu cum. Am tot urcat, până am ajuns la 120 de kile. Iar în momentul în care atingi pragul ăsta, nu mai poți să pui frână. Nu mai poți da înapoi decât prin operație, nu reușești singur, oricât de multă voință ai avea.

Practic, ți-ai găsit un prieten în mâncare.
Nu mâncam excesiv, mâncam ca un om normal, însă, de cele mai multe ori, alergam toată ziua cu treabă și abia seara mă așezam la masă, ceea ce sigur a dus la îngrășare. Eu sunt profesoară de dans, iar la 178 de kilograme e greu să mai poți arăta copiilor ce mișcări trebuie să facă, așa că le desenam sau le explicam verbal coregrafiile. Eu dansam și atunci, chiar dacă cei din exterior nu vedeau ceva normal în asta, deși nu puteam să fac toate mișcările. Însă nu rezistam deloc la efort, dacă urcam până la etajul doi, muream deja de oboseală.

Atunci purtam 41 la încălțăminte, acum am revenit la numărul meu, 37. Haine nu-mi găseam decât la magazinele de second-hand. Era o problemă să-mi găsesc de îmbrăcat.

Ai fost judecată pentru fizicul tău?
Nu am avut parte de ura celor din jur, deși au fost, poate, câteva episoade în care s-a strigat după mine pe stradă: grasa, dar eu am lângă mine oameni de calitate, am prieteni de o viață, pe care mi i-am făcut când nu aveam 178 de kile, atunci nu-ți poți face prieteni. Așa că nu am simțit prea mult răutate. Acum trei ani m-am operat, mi-am tăiat stomacul, am ajuns la 76 de kilograme, cât cântăresc acum. Dacă nu ajungeam pe mâna medicilor, eu acum eram moartă, inima mea nu ar fi suportat atata grăsime.

Citește și alte articole despre oameni care suferă de obezitate:
**_[Mi-am închis restaurantul pentru că mă îngrășasem

](https://www.vice.com/ro/article/mi-am-inchis-restaurantul-pentru-ca-ma-ingrasasem)[Fotografa asta scoate tot ce-i mai frumos din a fi gras

](https://www.vice.com/ro/article/substantia-jones-si-a-dedicat-viata-fotografiatului-de-oameni-grasi-938)Modelul ăsta luptă cu industria modei, care îi spune că-i grasă_**