Chestii

Cum s-a infiltrat CIA-ul în literatura lumii

O carte nouă intitulată „Finks” dezvăluie cum au devenit mari scriitori precum Baldwin, Márquez și Hemingway soldați în războiul cultural al Americii.
5.1.17

În 1966, când au fost dezvăluite legăturile CIA-ului cu Paris Review și încă vreo douăzeci de alte reviste, reculul a fost rapid, dar inegal. Unele publicații s-au prăbușit și și-au luat și editorii cu ele, în timp ce alți editori și scriitori au ieșit relativ nepătați și au pus incidentul pe seama unor indiscreții de tinerețe sau au spus în apărarea CIA-ului că e o „forță non-violentă și onorabilă" în slujba binelui. Dar într-o carte nouă și revelatoare, Finks: How the CIA Tricked the World's Best Writers, scriitorul Joel Whitney desființează mitul unei agenții de inteligență odinioară morală și dezvăluie o listă extinsă de scriitori implicați în transformarea imaginii Americii în țări pe care tot America le-a destabilizat, prin lovituri de stat, asasinate și alte intervenții specific americane.

Publicitate

CIA-ul și-a dezvoltat mai multe înfățișări sub care să azvârle bani la scriitori tineri, în curs de afirmare, și a creat o strategie de propagandă culturală, cu avanposturi literare pe tot cuprinsul lumii, din Liban până-n Uganda, din India până-n America Latină. Aceeași agenție care submina din când în când regimurile democratice, de dragul luptei împotriva comunismului a lansat și Congresul pentru Libertăți Culturale (CCF). CCF-ul a construit strategii editoriale pentru fiecare dintre aceste avanposturi literare și le-a permis să controleze discuția în țări în care cititorii ar fi putut altminteri să se opună perspectivei americane. Revista Paris Review, al cărei co-fondator, Peter Matthiessen, era agent CIA, își vindea interviurile contractate către reviste omoloage din Germania, Japonia și aiurea. Mundo Nuevo a fost creată ca să ofere o perspectivă moderată de stânga, ca să câștige încrederea cititorilor latino-americani, și a trecut efectiv sub tăcere perspectivele mai radicale în timpul Revoluției din Cuba. Uneori agenția le oferea editorilor finanțare și conținut; alteori lucra direct cu scriitorii, ca să le formeze discursul. Prin aceste gesturi, CCF a transformat în arme cei mai progresiști intelectuali din epocă, într-o replică americană la mașinăria de manipulare sovietică.

Citește și Autorul programului de interogare al CIA

Deși se știe demult despre implicarea CIA-ului în propaganda anti-comunistă, e șocant să afli cât de mare a fost influența agenției – mai ales la începutul carierelor celor mai iubiți scriitori de stânga. Whitney, co-fondator și editor asociat al revistei literare Guernica, a săpat patru ani prin arhive și a strâns o listă exhaustivă: James Baldwin, Gabriel García Márquez, Richard Wright și Ernest Hemingway au fost toți mai mult utili unchiului Sam. (Nu că CIA-ul ar fi fost interesat doar de literați. Și pictorii expresioniști Jackson Pollock și Mark Rothko au fost promovați de anumite branșe ale agenției.)

Dar să nu lași asta să-ți strice Dragoste în vremea holerei. Whitney explică metodic și clar cum a devenit fiecare scriitor o unealtă a CIA-ului. Nuanța asta nu doar că salvează multe titluri clasice de la coșul de gunoi, unde-ar fi altfel aruncate ca propaganda și nimic mai mult. Mai servește și ca avertisment pentru cei care încearcă să navigheze peisajul mediatic „post-adevăr". Într-o epocă în care algoritmii de Facebook dictează discursul național, chiar și cel mai bine intenționat jurnalist e predispus să scrie materiale care distrag atenția, în numele guvernului american.

Publicitate

„De multe ori era o metodă de a schimba subiectul de la lupta pentru drepturile civile de acasă", a spus Whitney despre strategia de conținut a CIA-ului din timpul Războiului Rece. E ușor să faci paralele cu zilele noastre, în care cele mai nasoale probleme ale națiunii nu-s, de cele mai multe ori, subiectele care se viralizează. Mai sunt doar câteva săptămâni până la începutul mandatului de președinte al lui Donald Trump, așa că Finks vine într-un moment esențial, ca să dezvăluie mașinăria politică ce poate afecta ce povești se răspândesc și care sunt trecute sub tăcere.

Fotografie obținută prin amabilitatea OR Books

VICE: Deci de ce-ai vrut neapărat să-mi strici autorii preferați?
Joel Whitney: Trebuie să știi adevărul despre scriitorii și publicațiile tale preferate și ce scopuri ar fi putut să aibă, dar asta n-ar trebui să-nsemne că ți le strici. Pentru figuri ca Richard Wright sau James Baldwin sau chiar Peter Matthiessen, simt că mulți s-au alăturat mișcării sau au participat prin intermediul profesorilor lor. Aveau douăzeci și un pic de ani și când ești tânăr și ai profesori cu reputație națională, pui preț pe atenția primită din partea lor. Pe mine m-a interesat un pic mai mult unde ajung oamenii odată ce se află adevărul.

Iar scuzele au variat. Ai menționat sfatul lui Gabriel Garcia Márquez, că „atunci când scrii, tu ești cel care informează publicația". Dacă e adevărat, atunci de ce-a colaborat CIA-ul cu atât de mulți autori latino-americani de stânga, ale căror opere ar fi dat glas și credibilitate ideii de autonomie în zonă? Putem să măsurăm cât de mult succes a avut, de fapt, colaborarea CIA-ului cu artiștii ăștia?
Asta-i faza cu secretele: dacă nu se discută deloc în public care-au fost, de fapt, scopurile, n-ai pe cine să tragi la răspundere și trebuie să tot miști ținta. Au constatat că primul val de reviste din America Latină – prima a fost Cuadernos [del Congreso por la Libertad de la Cultura] – abordau prea mult politica la vedere și nu ajungeau la cititorii pe care și-i doreau. Cuadernos putea să se adreseze extremiștilor, care erau deja convinși că SUA făcuse niște chestii bune în America Latină. A ajutat la propulsarea bogaților și la eliminarea presupușilor stângiști influențați de comuniști, despre care s-a dovedit de multe ori că n-aveau prea mari influențe comuniste. Dar în timpul Revoluției din Cuba, asistăm la mutarea țintei. Mai mult decât extremiștii susținuți, moderații ajungeau la mai mulți oameni.

Publicitate

În principiu, au pus în practică o idee peste care am dat în spatele materialelor politice de pe Guernica, și anume că cineva trebuie să arbitreze, se pare că tot timpul, o dezbatere între stânga progresistă, anti-război, și stânga intervenționistă. Am fost dintotdeauna curios de ce stânga intervenționistă a fost ascultată mereu, în timp ce stânga progresistă anti-război a părut să fie marginalizată.

„Influența CIA-ului asupra publicării a fost în curtea operațiunilor secrete și a acționat ca propagandă. Era o modalitate de a controla ce gândesc intelectualii despre SUA."

Deci CCF-ul publica scriitori care erau suficient de stângiști ca să câștige încrederea publicului?
Felul în care procedau era următorul: foloseau un om din stânga culturală ca Garcia Márquez, cu tot cu munca lui de creație, și-și puneau numele pe copertă în stil de cal troian, așa că erau implicați în discuțiile din timpul Revoluției din Cuba. În spate se ascundea o idee democratică, dar mai exista și o latură pentru care nu e nimeni tras la răspundere și care nu-i tocmai democratică.

De exemplu, cercetătorul Patrick Iber a atras atenția asupra unui moment în care Emir Rodríguez Monegal a recunoscut că a publicat un editorial împotriva războiului din Vietnam doar ca să restabilească ideea că nu e un instrument al CIA. Situația se complică enorm, dar atunci a început să mă intereseze. Pentru că odată ce-am ajuns la nivelul ăla de complexitate, a cam trebuit să arunc pe geam tendința mea simpatică și poate naivă de a cam judeca toate chestiile astea din punct de vedere moral. După o vreme, pur și simplu a cam început să mă intereseze mai mult când se răzgândesc oamenii sau când au o cădere sau când o persoană devine așa un instrument și o armă încât își dau seama și, pentru o clipă, sunt striviți.

Citește și Povestea filmului despre agenții CIA care au falsificat aselenizarea

Când au fost dezvăluite legăturile CIA cu Paris Review și alte publicații, reculul a fost rapid dar vădit inegal. Revista Hiwar din Beirut – la fel ca și viața lui Tawfiq Sayigh – a fost distrusă . De ce Paris Review a rămas neatinsă? 
Întrebarea ta trimite la un scop central al cărții. Mi se pare că mult din ce s-a scris pe tema asta nu adresează problema în contextul tuturor loviturilor de stat și asasinatelor care i-au făcut pe americani atât de nepopulari. Odată ce Hiwar și alte reviste au fost date în vileag, au fost luate în colimatorul tuturor intervențiilor pe care le detestă oamenii în lumea post-colonială.

Influența CIA-ului asupra publicării a fost în curtea operațiunilor secrete și a acționat ca propagandă. Poate că unii dintre participanți au perceput-o drept o modalitate altruistă de a finanța cultura, dar era, de fapt, o metodă de control asupra presei, control asupra celei de-a patra puteri în stat. Era o modalitate de a controla ce gândesc intelectualii despre SUA. Dar odată ce-a fost dată în vileag, a devenit complet inutilă.

Publicitate

Dar n-a fost doar faptul că  Paris Review a solicitat genul ăsta de literatură de propagandă, ci și că o mare parte dintre editorii revistei monitorizau scriitorii și expații și ce se-ntâmplă în Franța. Cum de-au înlocuit pur și simplu editorii, lejer, și-au trecut mai departe?
Afacerea asta „la comun" e importantă, pentru că pare un fel de ciocnire soft. Peter Matthiessen a recunoscut că spionau, dar și-a dat demisia când a văzut cât de urâtă e situația. Dacă Nelson Aldrich și Frances Fitzgerald își spionau prietenii în timp ce lucrau pentru Congresul pentru Libertăți Culturale? Nu cred. Practic, lucrau la revistă și făceau muncă de PR și o ascundeau sub aparența de activitate culturală nevinovată, în timp ce făceau și un soi de PR pentru Calea Americană. Nu e complet de neconceput să îți închipui că ai face ce făcea García Márquez, care lua banii și influența, cumva, rezultatul mai mult decât cei care dădeau banii. Cred că asta-i dilema și, în general, problema cu patronajul secretizat. Îți permite să-ți spui: „Nu cred c-am fost afectat" și să-ți justifici propriul comportament. Dar de îndată ce spui asta, te exprimi în contra principiului de bază al transparenței jurnalistice.

CIA-ul a transformat scriitorii în arme culturale chiar și-atunci când nu spuneau nimic explicit pro-american, ci pur și simplu promovau „alternativa americană". E în vreun fel diferit azi? Scriitorii americani monopolizează în continuare scena literată – nu transmit, oare, aceeași narativă? 
Asta-i o foarte mare întrebare și-i o bună întrebare. Îmi aduce aminte de misiunea dată revistei Guernica în timpul administrației Bush. Statele Unite erau angajate într-un război urât și eram terifiat, mi-era rușine, dar eram un specialist în literatură cu masterat, deci cu ce-aș fi putut să contribui? Mi se pare că mulți scriitori simt asta azi – ce putem noi să facem? Trebuia să fiu instrumentalizat. E o rușine inerentă în faptul că ești reprezentat de Bush sau de Donald Trump și de jegurile care de multe ori își croiesc drum către guvern prin înșelăciune. Îți spun, nu cred că propaganda pozitivă e la fel de nasoală ca și dezinformarea și propaganda negativă, care sunt același lucru aproape întotdeauna.

Publicitate

Odată ce începi să faci propagandă negativă, cred că se transformă rapid în dezinformare. Ești dispus să întreții orice dispută care-ți pune dușmanul într-o lumină proastă. În momentul în care The Paris Review a început să alerge după un interviu cu Boris Pasternak, misiunea lor implicită de propagandă s-a transformat din ceva de genul: „E necesar pentru noi ca scriitorii americani și occidentali să fie cunoscuți peste ocean" într-una mai negativă, care le spune americanilor cât de puțin liberi sunt „ei", fără să le explice prea mult context. Aproape că pot să fiu de acord cu acest prim gest, de a vrea ca americanii să fie reprezentați mai degrabă de scriitori, decât de Partidul Republican. Dar e mult mai echitabil când suntem dispuși să spunem: „E necesar pentru noi ca americanii să cunoască operele astea traduse".

Citește și Unde mutăm închisoarea CIA?

Din multe puncte de vedere, Pasternak e un informator înnăscut, în sensul că a fost un scriitor străin care a depus mărturie în favoarea unei narative pe care SUA și-a dorit-o, astfel încât a devenit un iubitul CIA-ului.
Exact asta e povestea lui Pasternak. A scris Doctor Jivago din postura de dizident independent, dar CIA-ul a vrut să controleze chestia asta, așa că Pasternak a devenit un simbol al motivului pentru care democrațiile occidentale „sunt mai bune de-atât" din punct de vedere cultural.

Trebuie să iei critica asta nu ca pe ceva unidirecțional, care nu critică decât sistemul. Trebuie să-i asculți pe disidenții ăștia și să te gândești la propria disidență. Cine e Pasternakul tău și cum te raportezi la el, în timp ce te afunzi în Pasternak? Ăsta a fost un catalist al cărții: întrebarea dacă avem sau nu un Pasternak în zilele noastre. Ce e Snowden prin comparație cu Pasternak? Nu știu dacă poți să faci comparații din astea uriașe între un scriitor creativ, care a adus o critică, și un avertizor de integritate care a sifonat informații. Dar voiam ca lumea să vadă în Pasternak mai mult decât simbolul în care încercăm să-l transformăm, ca participanți în Războiul Rece. Oamenii ăștia sunt simboluri în zilele noastre, dar înainte de asta, erau gânditori independenți. În anumite cazuri, încercau pur și simplu să-și spună poveștile.

Unde putem să tragem linia azi? Dacă scriitorii vor să evite imixtiunea dintre formele sincere de expresie și propagandă, ar trebui, oare, să renunțăm pur și simplu la orice formă de finanțare din partea guvernului, sau e posibil să abordăm problema mai nuanțat?
Nu. E mult mai nuanțat. Ar trebui să avem un zid de separare și mai avem și un principiu de guvernare, al separării puterilor în stat. Nu-i că nu vrem finanțări de la guvern, doar că nu pot să rămână secrete. Anumite principii, care fac trimitere la unele dintre cele mai bune mari principii ale noastre, trebuie să fie reformulate și reiterate. Trăim într-o lume impură, dezordonată și, ca jurnaliști, acceptăm orice finanțare primim. [Dar] trebuie s-o facem deștept, cam cum a încercat s-o facă García Márquez.

Rețelele sociale au detronat editorii din rolul de câini de pază la poarta informației. Crezi că e mai ușor pentru CIA să controleze discuția din cauza asta?
Mi se pare că unele dintre platformele astea au rezistat mai bine decât altele la presiunile din partea guvernului. Știu că Facebook își schimbă în continuu algoritmul, din motive publicitare, dar au rezistat la presiunile astea un pic altfel decât Twitter, care s-a confruntat cu presiuni de a dezvălui identități reale, în urma Primăverii Arabe și a altor mișcări.

Dar există și alte feluri prin care poți să profiți de piețele astea culturale. Dacă te uiți la industria de film – Argo, Zero Dark Thirty etc. – plătim miliarde de dolari ca să ne mințim pe noi înșine. Mi se pare că la un moment dat, pe la începutul războiului împotriva terorii, administrația Bush s-a întâlnit cu cineaștii și le-a zis: „Trebuie să vă înrolăm în misiunea asta." Nu e nimic nou, dar părea nou, la momentul respectiv, dacă nu știai dinainte cât de des s-a întâmplat genul ăsta de chestie în timpul Războiul Rece.

Traducere: Ioana Pelehatăi