Cum petrec sute de clubberi ruși în stradă ca hăndrălăii

Ce a început ca o versiune rusească la hard house, s-a răspândit în toată lumea prin social media și s-a transformat într-o formă de protest viral. Echipele locale de hard bass organizează flashmob-uri numite atacuri în masă, în care grupuri mari de tineri mascați dansează agresiv în public, în timp ce trecătorii confuzi trec pe lângă ei grăbind pasul și încercând să evite contactul vizual. Întregul ritual e filmat și încărcat pe YouTube, unde în loc să se ghemuiască într-un colț și să moară, a reușit să inspire noi echipe de hard bass care au răsărit în tot vestul continentului.

Hard bass-ul a apărut în Saint Petersburg la începutul anilor 2000 și e ca orice altă varietate de muzică generică de dans populară printre tinerii europeni care se îmbracă în treninguri de marcă: are BPM 150-160 și linii de synth din anii ’90. E, practic, varianta rusească la donk.

Videos by VICE

Practicat de producători autodidacți precum DJ Snat, Sonic Mine și XS Project, casa locală de discuri, Jutonish, satisfăcea tuturor orice nevoi din domeniul hard bass. Hard bass-ul n-ar fi ieșit din zona St. Petersburg în următorii ani și până și rușii ar asculta mai degrabă sunetul mașinăriei sovietice stricate decât muzica din St. Petersburg, dar, până la urmă, faptul că e atât de lumesc l-a propulsat în conștiința internațională.

Faptul că puteai băga o piesă hard bass la o noapte gabba în Olanda sau la un party rave din Spania înseamnă că a existat o încrucișare între scene: DJ-ii europeni au făcut party-uri în Rusia și viceversa. Așa a ieșit Dr. Poky, de la casa de discuri Sound Makers, dintr-o mare de personaje plictisitoare, și a devenit Mesia hard bass-ului, predicând biblia bass printr-o campanie de marketing pe Facebook. Originar din stepele estice ale Rusiei, Dr. Poky s-a mutat inițial la Madrid, unde și-a făcut un nume ca DJ în scena ‘poky’ locală, după care s-a stabilit în Franța. În timpul unei excursii în Rusia, i-a întâlnit pe infamii dansatori de hard bass.

„Când am fost DJ în Rusia în 2009, am văzut pe internet un videoclip cu doi sau trei tipi dansând în glumă, în stradă, pe hard bass”, mi-a spus Dr. Poky pe Skype. „Puseseră videoclipul pe internet, pe un program numit VKontakte.” Dacă nu sunteți experți în platformele de social media, aflați că VKontakte e răspunsul Rusiei la Facebook, cu 195 de milioane de profile, și popular în special în Rusia, Belarus, Ucraina, Moldova și Kazakhstan. Hard bass-ul avea acum un public și, după cum am văzut cazul Gangnam Style și Souljaboy, dacă storci câteva hohote de râs ieftine cu un videoclip viral, îți poți lăsa amprenta unsuroasă asupra culturii populare moderne.

Prin 2010, au început să apară videoclipuri similare în Belarus, Ucraina și în toată Rusia. Dansatorii băgau peste tot, în clase de școală, în mall-uri, în mijloacele de transport public, pe terenuri de fotbal și chiar pe treptele Operei Balshoi și a Teatrului de Balet din Minsk. Grupurile pot fi mici, de doi-trei tipi (și mai tot timpul, clipurile astea sunt făcute de tipi) sau mari, de câteva zeci de persoane. Obiectivul general e un dans în cât mai multe persoane într-o locație cât mai inedită pe care n-a mai încercat-o nimeni înainte sau undeva unde să enervezi cât mai tare oamenii din jur – și dacă nu filmezi toată chestia, e ca și cum nu s-a întâmplat.

În caz că nu știți cum e dansul „pump”, imaginați-vă niște băieți care strivesc struguri cu picioarele, cu brațele îndoite de la cot și fac tot felul de semne „șmechere” din mâini. Ăsta e dansul ‘pump’.

Încă de la început, ritualul avea o notă patriotică: dansatorii aveau obiceiul să-și ridice în slăvi țara sau orașul natal și de asta majoritatea clipurilor erau filmate lângă monumente istorice locale, care apar în broșurile turistice. „Îți prezinți lumii orașul, principalele lui atracții”, mi-a spus Dr. Poky. „Acesta e orașul meu și îl iubesc – și aici se dansează pe hard bass.”

Alte trăsături dominante ale acestui curent sunt atmosfera de agresivitate masculină și treningurile. Într-un videoclip din Ucraina, două grupuri de tineri cu glugi se salută unul pe altul într-un pasaj din oraș, cântă cu mâinile pe sus. După o scurtă pauză, se aruncă spre rivalii lor printr-o mișcare care îmi amintește de un zid al morții pe care l-am văzut la un show Agnostic Front pe când aveam 15 ani, după care, imediat după impact, dansează ‘pump’ ca nebunii. Arată ca o adaptare muzicală a revoltelor din Londra din 2011 compusă de Blackout Crew.

Dar asta nu e caracteristic doar hard bass-ului; unul dintre cele mai tari imnuri gabba e Rotterdam Hooligan de la Rotterdam Terror Corps, care samplează strigătele fanilor Feynoord pasionați. Despre popularitatea hard bass-ului printre fanii fotbalului, Dr. Poky explică: „Lor le e ușor să adune mulți oameni la un loc și să facă un clip. Își fac promovare cu buget redus, să arate ce duri sunt ei.” Nu știam că dansul e o metodă de intimidare, dar în fine.

La un moment dat în 2010, hard bass-ul a trecut de cortina de fier digitală și a ajuns pe YouTube unde și-a făcut drum cu coatele în conștiința globală colectivă. În 2011 echipe de hard bass au apărut în Slovacia, Serbia, Lituania și Republica Cehă; în Belgrad, un atac în masă a atras aproximativ 200 de puștani abia ajunși la pubertate, iar alte mișcări asemănătoare au avut loc chiar și în Franța, Spania sau Chile.

Atacurile în masă au loc tot mai des în fața clădirilor guvernamentale și, pentru ochiul neantrenat, probabil au părut proteste politice. Oare încercau să le transmită ceva politicienilor? Dr. Poky explică: „Unii oameni fac videoclipuri pentru că iubesc hard bass-ul și vor să împărtășească asta cu lumea întreagă, dar alții îl folosesc pentru a-și face promovare. În Chile, studenții l-au folosit pentru a protesta împotriva deciziei guvernului de a tăia bani din învățământ, în Serbia l-au folosit pentru a protesta pentru Kosovo.”

Prima echipă care a folosit în mod explicit hard bass-ul ca platformă politică a fost grupul rusesc „școala de hard bass”, care se credeau un fel de Minor Threat al Estului. După cum a elaborat Dr. Poky: „E un videoclip pe internet cu un tip care fumează, după care vine altul și-i spune: „De ce îți irosești timpul și banii pe droguri? Ar trebui să porți un tricou cu Școala de Hard Bass și să dansezi pe hard bass!” Daaaa, să ne spargem cu tricouri, u-ha!”

În Belgia, Jeune Nation – aripa junioară hitleristă a mișcării francofone naționaliste NATION – folosesc hard bass-ul în lupta lor interminabilă cu Islamul. Cum produsele Halal devin tot mai comune în supermarketuri și la cantinele școlilor din Charleroi, juniorii au ieșit în stradă în luna aprilie cu măști de porc și au organizat un atac în masă în apărarea dreptului lor inalienabil de a mânca produse din carne de porc. În Republica Cehă, echipele de hard bass anti-autorități sunt convinse că criza financiară marchează începutul unei revoluții contra-culturale, după cum explică Mord: „Societatea stă în echilibru pe marginea prăpastiei. Criza financiară actuală nu e doar o problemă economică, e o criză culturală. Credem că această criză e majoră și că la orizont se prevăd o revoluție și o schimbare socială. Vrem să contribuim.”

Ok, dar nu cumva dansul caraghios e o metodă cam vagă de exprimare? De ce nu fac pancarte și nu strigă niște slogane drăguțe, ca toată lumea? Mord, membru al unei echipe de hard bass, argumentează: „Asta e doar o formă de comportament aprobată de sistem. Cum vreți să protestăm împotriva sistemului, dacă jucăm după regulile lui? Cum să schimbăm regulile, dacă le respectăm? Uitați-vă la mișcarea Occupy. Unde sunt acum? Ce au obținut, de fapt?”

Dar cum anume reușește simularea ritmică a producerii de vin ca pe vremuri să fie o tactică revoluționară mai bună decât nesupunerea civilă? „Gândiți-vă la puterea simbolică! Grupuri de oameni mascați care fac zgomot și dansează în locuri nepotrivite sunt mult mai scandaloase decât niște oameni care merg cu pancarte în mâini. Provocăm oamenii să se gândească puțin la ceea ce văd în jurul lor; oamenii sunt desensibilizați de mulțimile protestatare, în schimb, toată lumea reacționează la hard bass.” Totuși, Nenad, din echipa de hard bass a Serbiei, a adăugat un răspuns mai rațional: „Pentru noi, e o formă de socializare și distracție și ne permite să ne exprimăm. N-o să schimbăm nimic, dar măcar ne facem văzuți și auziți.”

Și cred că asta e și ideea muzicii hard bass – niște copii care încearcă să se descarce de energia hormonală a adolescenței, sperând că le va da sentimentul că au un scop și aparțin unui grup. Când o echipă de hard bass din Praga s-a adunat să strângă gunoaiele dintr-o pădure locală, nu cred că le păsa prea mult de mediu, ci pur și simplu voiau să petreacă timp cu prietenii. Pentru că pubertatea e de căcat și nu toată lumea are șansa să devină regina balului, așa că de ce să nu ne delectăm cu niște hard bass?

Urmăriți-l pe Aleks pe Twitter: @slandr

Traducere: Oana Maria Zaharia