Toate fotografiile aparțin autorului.
Într-o baracă plină de fum, trei femei gătesc fructe de mare proaspăt culese, pe un grătar simplu de metal, deasupra unui foc de cărbuni. Scoicile awabi (haliotis), ise ebi (homar japonez), sazae (cornutus turbo) și uni (arici de mare) se afumă, iar sucurile lor fierb. Focul nu doar gătește fructele de mare proaspete, dar le și încălzește pe cele trei femei care și-au petrecut toată dimineața în apă, pescuind mâncarea de azi. Cum e luna noiembrie, apa este extrem de rece, iar acum că au ajuns la vârsta de 60-70 de ani, corpurile lor se recuperează mai greu.
Ele fac parte dintr-o grupare de cinci femei scafandrii, dintre care trei aparțin celor 700 de scufundătoare Ama care au rămas în Toba și Shima din regiunea prefecturii Mie. Ele trei au mai rămas, din cele doar 2 000 de Ama din toată Japonia. Înainte, erau cu miile.
Videos by VICE
Golful de lângă Ise-Shima este faimos pentru perle și fructe de mare din belșug. O mare parte din spațiu e folosit pentru acvacultură, care a fost afectată de temperaturile din ce în ce mai ridicate, un management jalnic al apei și boli precum decolorare apelor din apropierea coastelor, cauzate de concentrării mari de microorganisme.
Timp de mai bine de 2 000 de ani, Ama a făcut scufundări libere pe coasta Japoniei. Cunoscute pe vremuri drept femeile puternice ale mării, femeile Ama și-au construit o existență din a strânge perle, crustacee și alge de mare. Legenda spune că ele au ajuns în Japonia ca un trib nomad de pe apă. În realitate, ele sunt cât se poate de japoneze. Pentru cei din Ise-shima și o mare parte din Japonia, femeile Ama sunt nemuritoare. Dar timpul le ajunge din urmă.
Perle, care pe vremuri erau culese din mare, acum se cultivă, iar în curând se vor construi crescătorii la scară mare de haliotis și arici de mare. Majoritatea femeilor Ama au cam 60-70 de ani și au înlocuit brâurile și scufundările în pielea goală cu costume de scafandru și înotătoare de plastic. Cu fiecare generație, sunt din ce în ce mai puține femei tinere dispuse să înfrunte apa rece și chiar și mai puține avantaje economice pentru ca scafandrii să continue. Cu fiecare scufundare, stilul lor de viață se alătură celorlaltor nenumărate meșteșuguri pe care timpul și tehnologia le-au scos din uz.
Citește și: Mâncarea asta te va salva de la chelire
Mâncăm captura pe ziua de azi într-o baracă din metal de lângă portul Ise-shima. Sayuri Nakamura de 64 de ani și Shigeyo Nakayama de 70 de ani servesc felurile de mâncare pe plăci de lemn. Și-au schimbat de costumele de scafandru în tricouri și pălării. Shigeyo are un prosop în jurul capului, care din profil îi dă alura unui tablou de Vermeer. Postura ei e impecabilă.
Sayuri este cea mai bătrână scufundătoare din grup. Toată lumea știe că ea e cea mai bună, dar și cea mai competitivă. Dacă nu vorbește, înseamnă că este înnebunită după prada ei. Astăzi e tăcută. Mănâncă un onigiri (bilă de orez) la grătar, în timp ce îmi oferă o placă de lemn cu un mic homar pe ea. Nu există tacâmuri, mâncăm cu mâinile.
Lângă mine stă Yoshino Uemura, de 62 de ani, care-mi arată cum să sparg învelișul spinos al homarului ise ebi, ca să-l deschid și să ajung la interiorul purri purri (ferm). Orășeanului din mine îi e greu. Ignor spinii și apăs pe carapace până când se crapă abdomenul. Îl deschid cu degetul mare și arătătorul și scot carnea din interior. Aburul se ridică din carapace în timp ce mănânc.
Yoshino zâmbește în timp ce vorbește și își asumă rolul de purtătoare de cuvânt. După niște întrebări de bază, o întreb cum este vizualizat stilul de viață Ama de către restul oamenilor? Sunt impresionați sau critici? Ea face o pauză și îmi spune: „Sincer, nu m-am gândit niciodată la cum ne percepe lumea.”
Surorile ei Ama aprobă din cap și continuă să mănânce.
Sazae (cornutus turbo) și alți melci de mare.
„Facem asta pentru că e un lucru independent. Plecăm în timpul zilei și ne întoarcem cu mâncare proaspătă pentru familiile noastre. Restul timpului ni-l petrecem cum vrem. Asta-i tot.”
Femeile astea valorifică autosuficiența dată de stilul lor de viață și fericirea pe care mâncarea pe care ele o prind le-o aduce persoanelor apropiate. Dar independența lor se scade. Mamele și bunicile lor puteau să petreacă aproape toată ziua în apă, dar industria pescuitului la scară mare a transformat activitatea lor într-una nesustenabilă ca trai. Deși scufundările sunt esențiale pentru orice Ama, majoritatea au acum un al doilea, chiar și al treilea job, pentru a suplini venitul. Unele conduc ryokan (hosteluri japoneze) și mici ferme de familie.
Ama lucrează la un restaurant cu specific pescăresc și dansează pentru turiști. Restaurantul oferă locuri de muncă pentru femeile Ama care sunt prea bătrâne să mai facă scufundări și le permite acestora să educe publicul despre cultura și tradițiile lor.
Multe lucrează acum la restaurantul din port, cu tematică Ama: servesc turiștii cu fructe de mare și fac spectacole cu dansuri tradiționale. Una dintre angajatele restaurantului a rezumat adaptarea: „Suntem foarte recunoscătoare să avem oaspeți. Asta ne permite să continuăm scufundările și să împărtășim cultura. Dar pe vremuri era suficient doar să facem scufundări.”
Acestea sunt eforturile guvernului local japonez de a aduce turiști în Ise-shima, un loc fără shinkansen (tren de mare viteză), pe care mai toată lumea îl ignoră pe drumul de la Tokyo la Kyoto.
Înainte de masa noastră, am mers alături de echipa lui Sayuri, la tura de dimineață de scufundări. Echipa a ajuns în două camionete albe și a încărcat rapid echipamentul în bărci: labe de scafandru, măști, tampo (veste de salvare cu plase la mijloc, pentru captură) și iso nomi (un fel de unealtă plată, ca o daltă, cu care scot scoicile de pe fundul oceanului). Femeile prind cu mâna ise ebi și alte creaturi. Nu au rezervoare de oxigen sau tuburi. Femeile Ama se scufundă la liber și își țin respirația.
Barca de pescuit, condusă de Masumi Nakamura, soțul lui Sayuri, ne-a transportat la golfurile de pe coasta prefecturii Mie. Pe drum, femeile și-au strâns și și-au verificat costumul, și-au legat mantale albe pe cap și au vorbit una cu alta strigând cât să acopere zgomotului de la motorul diesel. Masumi mi-a explicat că el nu ia niciodată oameni la scufundările adevărate, doar la demonstrații, iar asta era o excepție. Bărbatul vorbește cu căldură despre abilitățile soției sale. „Sayuri a mea e cea mai tare, asta-i clar. Nimeni nu e la fel de bună ca Sayuri a mea.”
La locul de scufundări, alte echipe Ama erau deja în apă, ieșeau la suprafață și se țineau de colacii tampo, înainte de următoarea scufundare. Atmosfera zonei era plină de energie și sunete.
Ama fluieră ca să-și golească complet plămânii atunci când ies la suprafață. Cele care nu pot fluiera strigă din plin în timp ce expiră. Unele se plâng cu voce tare de frig sau de ciudă că au ratat niște capturi, în timp ce altele le sâcâie sau li se alătură.
Echipa petrece toată dimineața făcând scufundări de aproape un minut la adâncimi de patru, cinci metri, cam de 20-30 de ori. Apoi se îndreaptă spre port, unde vând captura comercianților angro, care așteaptă s-o ducă la piață. Femeile Ama mai în vârstă sunt în stare să stea mai mult sub apă, dar le ia mai mult să se recupereze după o zi de scufundări.
Una câte una, scufundătoarele se urcă în barcă. Apoi transferă castraveți de mare în gălețile albastre. Barca se îndreaptă înapoi în port, iar echipa râde și se laudă cu captura zilei. Când ajungem, descarcă prada, negociază cu comercianții care le așteaptă și apoi se schimbă înainte să luăm prânzul în baracă.
Multe dintre femeile Ama au grijă de cămin, fac de mâncare pentru soții lor și își trimit copiii la școală înainte de scufundările de dimineață. Scufundările le oferă un venit în plus și mâncare foarte bună pentru familiile lor și pentru comunitatea locală, unde sunt onorate, dar nu venerate ca niște vedete pop. Ne-am obișnuit să vorbim despre grupurile Ama ca despre niște mituri urbane care mențin tradiția, dar realitatea e că viața lor implică muncă fizică grea într-o eră a automatizării. La fel ca muncitorii de la fabrică sau funcționarii publici, Ama resimt patina timpului.
Traducere: Diana Pintilie
Citește mai multe despre tradițiile din Japonia:
Japonezii au o lege anti-viol veche de-un secol, iar acum vor s-o schimbe
Japonezii au o tradiție cu lupte de tauri mai violentă decât a spaniolilor
Fotografii amuzante cu bețivii petrecăreți din Japonia
