E sâmbătă după-amiază și salariații, adolescenții în uniforme școlare și o adunătură de turiști stau la stop la intersecția faimoasă Shibuya din Tokyo. Ruri, de 27 de ani, așteaptă răbdătoare să se facă verde, și când se întâmplă, îi face cu mâna unei femei care vine de pe cealaltă parte a străzii. După un salut politicos, o întind spre o cafenea din apropiere, așa cum fac mulți alți prieteni în weekend.

Dar prietenia asta e un pic diferită față de prieteniile obișnuite. Are o etichetă de preț atașată: Nonna plătește 50 de dolari pe oră pentru compania lui Ruri. Ea este ceea ce se numește în Japonia „prieten închiriat” – lucrează pentru o agenție numită Client Partners. (Ultimele nume ale tuturor prietenilor de inchiriat și ale clienților au fost facute confidențiale ca să le protejeze intimitatea.)

Cu cinci filiale în Japonia, afacerea merge bine pentru Client Partners. De fapt, de abia fac față cererii. După spusele lui Ruri, mulți japonezi nu-și pot arăta adevăratele emoții în preajma colegilor, prietenilor, sau chiar în fața soțului sau soției. Asta cauzează ceea ce ea numeste singurătate existențială.

Asta simte și Nona, îmi explică ea în timp ce soarbe dintr-un latte cu gheată. Deși e prima oară când o întâlnește pe Ruri, Nonna începe să-i spună lucruri intime.

„Acum câțiva ani, mi-am lăsat în urmă prietenii și familia de la țară, în speranța că voi gasi un job drăguț și un soț în Tokyo. Acum lucrez ca hostess la un bar, torn băutură în pahare pentru bărbați bogați care cred că-i iubesc, dar pentru mine asta e doar muncă.” În ciuda numărului impresionant de baruri hostess din Tokyo și oriunde în Japonia, este încă tabu să discuți despre asta cu prietenii și familia. Deși Nonna face mulți bani din asta, trebuie să o ascundă în viața ei privată.

Ruri o ascultă pe Nonna cum se plânge în timp ce dă din cap. După aproximativ o oră Ruri se uită la ceas: „Hai să mergem la karaoke!”, zice ea entuziasmată. Femeile se îndreaptă spre barul de karaoke.

Odată intrate, Nonna uită de toate și începe să cânte. Ruri stă cuminte lângă ea, zgâlțâind o tamburină. Dupa o oră de cântat, perechea își ia la revedere. Ruri îmi spune că nu-i pasă că nu-i pun clienții întrebări despre ea: „Este vorba despre client, viața mea e irelevantă. Sunt fericită să văd că s-a simțit bine.”

Se vor mai întâlni vreodată? Ea ridică din umeri. „Sper doar că s-a simțit bine.”

Dupa câteva zile, am înțeles că povestea Nonnei este relativ inofensivă în comparație cu cererile altor prieteni închiriați.

Aki, de 27 de ani, stă la masa unui restaurant italian în Shinjuku, cartierul cu centre comerciale din Tokyo. Atmosfera îi amintește de unul din clienții ei obișnuiți, un director executiv pe nume Hokuto.

„A fost forțat să-și părăsească jobul când a împlinit 60 de ani, vârsta oficială de pensionare în Japonia”, zice ea. „A devenit deprimat. Avea o poziție superioară în compania din cadrul unei agenții de publicitate. Deodată și-a pierdut scopul în viață.” Într-o țară unde oamenii se indentifică complet cu munca lor, pensionarea poate duce la o criză de identitate.

S-a apucat de băut, spune Aki. Își amintește prima lor întâlnire destul de clar: „Obișnuia să bea ca un maniac – bere, sake, orice. Era praf, se comporta agresiv cu personalul restaurantului.”

În timp ce Aki povestește, aranjează cu calm masa și toarnă în pahare. E ușor să-ți dai seama de ce apelează la ea oamenii necăjiți.

„Cu cât ne vedeam mai des, cu atât bea mai puțin. A început să-și exprime emoțiile din ce în ce mai bine. Pentru barbații japonezi de vârsta lui e rar să vorbească despre emoțiile lor. Îl alina să discute cu mine.”

Am întrebat-o dacă a fost vreodată într-o situație periculoasă; daca a avut clienți care au speriat-o. Arată înspre oamenii din jurul nostru: „Mereu ne întâlnim în locuri publice, cu destui oameni în jur. În principiu nu mergem acasă la ei, și nu merg niciodată la mine cu un client.”

Aki n-are habar dacă Hokuto are o familie sau dacă se vede cu ea fără să-i spună familiei. „Dar asta nu contează, fiindcă relația noastră e platonică.”

A avut totuși o relație cu un client – mă rog, una falsă. Un student pe nume Yoshi a abordat-o cu o cerință mai specială: Ar putea să se prefacă că e iubita lui timp de o zi? Bunica lui era bolnavă, explică Aki, iar doctorul i-a mai dat doar câteva săptămâni de trăit. „În Japonia, e o mândrie să aibă copiii tăi succes în viață și-n viața amoroasă”, spune Aki.

Cu altă ocazie, o adolescentă a rugat-o pe Aki să vină cu ea să facă fotografii pentru contul ei de Instagram. Alții au rugat-o să meargă cu ei la cumpărături sau să vadă un film cu ei la cinema.

Astea au fost alte joburi în care Aki era interesată de binele clienților ei. Cazurile mai serioase includ hikikomori, oameni care nu au mai ieșit din casă de mult timp, și trăiesc vieți izolate. După spusele guvernului japonez, aproximativ jumătate de milion de japonezi sunt hikikomori. Câteodată membrii familiei de hikikomori contactează Client Partners, sperând că-i pot ajuta să iasă din izolare.

„Odată am primit un telefon de la o femeie, era îngrijorată pentru fiul ei. Era agresat la școală. N-a ieșit din cameră săptămâni întregi. Tot ce făcea era să citească benzi desenate.” S-a folosit de interesul lor comun pentru manga să inceapă o conversație cu el. „În cele din urmă am reușit să-l scot afară. Acum ne vedem de doua ori pe lună în locuri publice să discutăm despre viața lui.”

Deși prietenii de inchiriat trebuie să citească cărți despre psihologie și psihoterapie, Client Partners pune accent pe faptul că nu pot ajuta oamenii care suferă de depresie, și-i îndrumă către un doctor sau terapeut. Chiar dacă climatul pentru discuții deschise despre sănătatea mentală s-a îmbunătățit, să mergi la psiholog în Japonia nu este la fel de des întâlnit ca în alte societăți vestice.

Aki își avertizează clienții ca nu sunt prieteni, chiar daca în aparență așa pare. „Singurul lucru pe care îl pot face”, zice ea, „este să-i învăț cum să lege prietenii.”

Articolul a apărut inițial pe VICE US.