Filmul ăsta o să-ți arate cum era să copilărești în România anilor ‘90

Puține lucruri sunt mai puternice în cultura românească decât nostalgia, cu toate aspectele din jurul ei. E clar că poate să fie nocivă, vezi oamenii blocați în vechile „-isme" ale României - comuniștii, fasciștii, monarhiștii. Îi ține captivi în alte epoci, nu-i lasă să se adapteze vremurilor. De ce să mai încerc să-mi schimb viața de șomer ratat, când pot să dau vina pe străinii care au dat jos regimul meu favorit din istorie? Evident, nu zic că nu e important să înveți despre strămoșii tăi, dar una e să înveți despre trecut, alta e să-l transformi într-o religie sau un stil de viață, cum fac dacopații.

Totuși, tot nostalgia e unul din factorii cei mai importanți care ne determină gusturile și hobby-urile. Asta se aplică și când vine vorba de filme. Unul dintre motivele pentru care grosul filmelor românești sunt drame sau comedii din perioada comunistă e fix nostalgia oamenilor care au copilărit atunci și asta se vede în producții precum Amintiri din Epoca de Aur sau 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile. Sunt oameni care se chinuie să spună povestea epocii lor altor oameni care au prins aceeași epocă. Și ăsta e unul din motivele pentru care d-ăștia ca mine, născuți după '89, adormim în timpul lor.

De-asta m-am bucurat când am văzut că a apărut un film care se chinuie să spună povestea generației mele. Vara s-a sfârșit a lui Radu Potcoavă e un film românesc despre niște copii care se joacă de-a răpirea într-un oraș mic de pe Dunăre. Unul dintre ei are un tată plecat la muncă prin Italia și vrea să-i atragă atenția prin asta și să-i ceară niște bani. Niciunul nu realizează cât de periculos poate fi ceea ce fac și nu-ți dau alte spoilere.

Cel mai mult m-au marcat elementele anilor '90 care par construite să mă bage în atmosfera asta, să mă agațe prin ceea ce mi-a definit copilăria, ceea ce mi se pare fascinant. Ți-am făcut o listă cu ele, ca să vezi cum poți surprinde perfect experiența generației noastre.

În 1999, oamenii erau extrem de prăjiți în jurul lumii cu faptul că intrăm în 2000. Mulți ziceau că vine Apocalipsa din Biblie, era și un serial prăjit despre asta numit neironic Millenium, la care ne uitam cu toții în paralel cu Dosarele X. Deci, dacă te întrebi de unde au apărut atât de mulți conspiraționiști dubioși în zilele noastre, poți să le mulțumești producătorilor acestor seriale.

În America, mai era și boala eroarea de calculator Y2K, care spunea că, în momentul în care ajungem în anul 2000, toate calculatoarele vor pica, sistemul bancar va dispărea și ajungem automat toți în Evul Mediu. Serios, oamenii chiar credeau asta. Atât de proști suntem ca specie. Fun fact: De acolo și-a luat și numele rapperul CedrY2K și asta era înainte să reproducă poezii legionare de Radu Gyr.

Și apogeul era eclipsa de soare. Era semnul că vine sfârșitul lumii. Câteva minute, țara urma să fie sub beznă, ziua s-a transformat în noapte și soarele era o bilă neagră încojurată de un inel de foc care l-ar fi făcut pe Tolkien să plângă. Dap, eu am văzut asta și tu nu. Mă rog, am urmărit evenimentul ăsta magic prin niște ochelari jalnici făcuți din folie de aluminiu și vânduți la suprapreț, deci n-ai pierdut nimic.

Se mai glumește zilele astea că noi suntem generația PRO, dar e al dracului de adevărat. PRO TV a sosit în România cu producție la nivel occidental și bani străini într-o perioadă în care televiziunile românești (mai ales TVR) făceau programe la nivelul epocii lui Ceaușescu. Practic, a aruncat un elicopter de asalt în mâinile unor maimuțe care se jucau cu bețele în nisip.

Rezultatul a fost cu bune și cu rele. Eram toți captivați de programele lor, după cum îți arată și filmul. Ne obișnuisem cu ideea de a urmări știri dinamice, de a fi informați despre tot ce se întâmplă în țară și prin lume. Știam pe din afară chiar și animațiile lor din pauza publicitară. Mulți erau atrași de carisma jurnalismului de tip american, dar au picat și în plasa senzaționalismului de acolo. Mai ales că CNA-ul nostru era incomparabil mai incompetent față de al lor și lăsa orice delir să treacă.

Așa s-a ajuns la formarea lui Gigi Becali ca personaj media exclusiv prin știrile sportive de la PRO TV, care erau cancanuri despre el și nu despre fotbal. Așa s-a ajuns la persecuția rockerilor, punkerilor, emo kizilor și a adolescenților purtători de tricouri negre în general prin materiale absurde despre satanism și sinucideri care nu s-au bazat pe niciun eveniment real. Vezi Balena Albastră în zilele noastre. Dar tot de la ei a venit cam toată media modernă de la noi, deci tot mi-e greu să mănânc rahat.

România de după anii 90 era destul de anemică la capitolul muzică. Rockerii noștri erau destul de bătrâni, iar trupele mari de atunci erau tot unele care supraviețuiseră comunismului. Ce apărea nou nu prea avea acces pe radio, pe TV și nici măcar la locurile de concerte. Era încă o cultură despre nostalgia de acum 26 de ani. Chit că era o contracultură, tot la comunism se raporta.

Hip hop-ul a venit la finele anilor 90 cu altceva - mesaje fresh, mesaje cântate de tineri, mesaje care conțineau cuvântul „pulă". Radiourile îi urau că le înjurau vedetele, primeau amenzi și clar nu făceau reclame la branduri ca-n zilele noastre. Erau și vocea săracilor, chit că a săracilor albi, erau rapperi născuți la periferia Bucureștiului, care-ți vorbeau de problemele reale ale generației, gen alcoolismul, bătăile și drogurile. Practic, erau progresiștii zilelor de atunci, chit că astăzi o ard cu legionarii, Dumnezeu și rasism.

Eram disperați să îi asimilăm. Le copiam hainele, look-urile, idolii. Ei făceau melodii pe negative de Tupac, noi mergeam în pavilionul H și ne luam tricouri foarte proaste cu rapperul asasinat, chit că nu știam nimic despre el. A, și șepci cu Chicago Bulls sau FUBU.

Îi ascultam pe walk-man-urile noastre care atârnau grele ca o talangă și ne trăgeau în jos blugii extra largi copiați după Echo. E amuzant că părinții zilelor noastre îi considerau ceva apropiat de satanism doar prin faptul că înjură. Alea erau vremurile, generația născută-n 70 oripilată de aia din 90.

Nu prea erau cluburi mai populare decât net cafe-urile. Erau bârlogurile adolescenților, unde cu vreo 5-10 lei îți cumpărai o oră de pace. Se fuma nonstop și se bea bere, chit că abia aveam 14 ani. Ne jucăm Quake III, Half-Life și Starcraft Broodwar. Erau cluburile în care mergeai dacă erai one of the cool kids. Mai ales pentru că nu aveam net acasă sau, dacă aveam, era foarte prost și pica des.

Filmul ăsta mi-a reprodus epoca asta destul de bine, cu toate elementele astea. Deci, dacă vrei să te confrunți și tu cu amintirile și nostalgiile tale, poate tragi un ochi pe Vara s-a sfârșit. Se lansează de azi în cinematografe.