​Filmul „The Fast and the Furious” mi-a schimbat viața

N-o să uit niciodată ziua aceea. Mama tocmai primise o mică moștenire. Era ceva rar: deodată aveam bani de cheltuială. Pe atunci, nu-mi păsa dacă mama avea de gând să-i economisească sau să-i investească. Mă interesa doar să primesc jucării noi.

Eram egoist. Încă sunt așa. Nu eram foarte săraci, dar nici bogați nu se poate spune că eram. Făceam parte din clasa de mijloc și uneori aveam norocul să ne pice câte un bonus financiar. Un DVD player Sony era de ajuns să ne încălzească inimile. La fel ca VCR-ul sau televizorul color de deasupra lui. Îmi amintesc când le-am cumpărat pentru că așa a început să prindă viață colecția mea de DVD-uri: sora mea a primit Shrek, iar eu The Fast and the Furious . Acesta a fost începutul poveștii mele de dragoste.

Lansat cu mai puțin de trei luni înainte de incidentele din America din 11 septembrie, The Fast and The Furious e singurul film pe care l-am văzut de mai multe ori decât pe Bad Boys II , iar pe ăsta l-am văzut de multe ori. După filmele epice din 2000 – Gladiatorul, X-Men, Memento, O Brother, where art thou, Traffic, Crouching Tiger, Hidden Dragon, Requiem for a Dream, Battlefield Earth – nimeni n-ar fi putut prezice că în 2001, filmul ăsta cu buget mediu o să dea lovitura și o să pună bazele unei francize care deja numără șapte filme și nu s-a terminat încă. Fabrica de remake-uri a Hollywood-ului ar putea învăța ceva din exemplul pe care l-a dat Universal acum câțiva ani: Cum oricum nu mai e nimic original de făcut, în loc să refaci un film vechi cu speranța să faci profit cu niște actori noi, mai bine folosește premisa unui film vechi și plasează-o într-un context nou fără nicio legătură.

La fel ca filmul din care s-a inspirat neoficial, The Fast and The Furious se concentrează pe un polițist drăguț care trebuie să se infiltreze într-o bandă de infractori care, întâmplător, fac parte dintr-o subcultură modernă plină de adrenalină. În 1991, era la modă surfingul. În 2001, tripul cel mai șmecher e să personalizezi o Honda Civic și să o iei razna pe străzi cu ea. Azi poate ni se pare stupid să vedem o mașină ca asta cu un spoiler imens și ditamai țeava de eșapament, dar în 2001, acesta era adevărul nostru colectiv.

În opera auto a regizorului Rob Cohen, polițistul undercover Brian O'Conner (Paul Walker) trebuie să se infiltreze în echipa de vitezomani ai lui Dominic Toretto (Vin Diesel), ca să afle cine jefuiește camioanele cu mărfuri de pe autostrăzile Californiei. E vorba de încredere, legături familiare non-biologice și putere, toate astea presărate cu femei în bikini, motoare șmechere și muzică nu metal. Bineînțeles, O' Conner ajunge să-și prindă urechile în jocul ăsta pentru că se implică prea mult în relația cu sora lui Dom, Mia (Jodana Brewster), și în cultura curselor de stradă. De la muzica Limp Bizkit de pe coloana sonoră a filmului, până la tatuajele cu sârmă ghimpată, n-a existat la cinema un exemplu mai bun de film din 2001. Filmul s-a lăudat că a folosit șoferi de curse adevărați în figurație și a atras publicul în această lume, așa cum a fost atras Brian în clanul Toretto.

La vârsta de 16 ani, nu-mi doream decât să agăț fete și să transform Honda Civic din '89 a maică-mii într-o mașină tunată, de care Toretto să fie mândru. Spre deosebire de copiii de bani gata din clasa mea (care veneau la școală cu Ferrari 360 Modena), eu n-am primit vreo mașină cadou de Crăciun. Cum eram un puștan egoist și nesimțit, aveam impresia că mi se cuvine și le scoteam mereu ochii părinților din cauza asta. Am făcut ca toți dracii când mama a vândut Honda veche ca să-și ia o mașină nouă. Acum știu că ar fi trebuit să fiu recunoscător că mi-au luat măcar DVD player-ul la care am văzut filmul care mi-a schimbat viața.

The Fast and The Furious a reprezentat o evadare pentru mine, mai mult decât alte filme. Nu am avut voie să-mi iau permis de conducere – ai mei simțeau deja că am o problemă cu alcoolul – și mereu îmi dorisem să fac parte dintr-o comunitate, pentru că eram prea alb ca să stau cu negrii și prea negru ca să stau cu albii, nu mă încadram nici printre skateri, muzicieni sau rockeri. Aveam impresia că viața printre personajele din The Fast and The Furious mi s-ar fi potrivit ca o mănușă. N-o să intru în detalii despre pasiunea mea, dar o să recunosc că de când eram copil, mi-au plăcut mașinile mai mult decât oamenii.

Acum câțiva ani, am închiriat un BMW și am condus cu 200 la oră pe autostrada pustie la 3 dimineața, în timp ce ascultam la maxim Nine Inch Nails. Știu că nu e mare lucru pentru pasionații de mașini și de viteză, dar experiența aceea mi-a dat un high incredibil – mă simțeam ca un Paul Walker negru prin 2001.

Într-una din scenele importante din The Fast and The Furious , după ce Brian intră și pierde prima cursă cu Toretto, îi spune lui Dominic că aproape l-a luat. Vin Diesel îi trântește o replică iconică: „Întreabă orice șofer de curse. Orice șofer adevărat. Nu contează dacă învingi cu un centimetru sau cu un kilometru în fața adversarului. Victoria e victorie, oricum ar fi." În momentul acela, Diesel a devenit mai mult decât un maieu negru, niște bicepși și o chelie. A devenit imaginea macho-ului american.

Chiar și după primul succes al filmului, încercarea lui Vin Diesel de a-și băga nasul în filme SF ( Pitch Black ) și de acțiune (xXx) e un caz clasic de ego care acționează în defavoarea posesorului. Regizorul Rob Cohen și Ja Rule au refuzat să ia parte la 2 Fast 2 Furious . A fost un rateu pe care l-a rectificat doar Diesel când a revenit cu un cameo dubios la sfârșitul filmului Tokyo Drift.

Dacă ai văzut primul film, te-ai suit într-un Mitsubishi Eclipse și l-ai distrus într-un șanț după o cursă nebună, ai intrat în comă și te-ai trezit la timp cât să vezi Furious 7 , n-ar fi de mirare să nu înțelegi nimic din ce se petrece în ultimul episod. Și pentru un fan TFATF sunt greu de digerat schimbările în franciză. Fiecare film îi apropie mai tare pe Dom și pe echipa lui de Avengers. Cascadorii, multă acțiune și lipsa unui fir narativ real, totul strigă: „Ne doare-n cur, tot o să plătești ca să vezi chestiile astea!" Tocmai de asta e foarte interesant să urmărești din nou primul film, zece ani mai târziu.

Moartea lui Paul Walker în 2013 nu m-a lovit așa cum m-ar fi lovit la 16 ani, dar nu pot spune că accidentul lui fatal de mașină nu m-a zguduit deloc, așa cum pretind trolii pe internet. Poate că ar trebui să înghesui meme-urile cu moartea lui Paul Walker în același colț al minții unde țin amintirile despre incidentele din America de la 11 septembrie.

În seara aia de noiembrie, am sunat-o pe soră-mea și, deși nu suntem niciunul dintre noi înnebuniți după vedete, am vorbit de parcă ne murise cineva apropiat. Ne uitasem împreună la The Fast and The Furious de atâtea ori încât stricasem DVD-ul, pe care l-am înlocuit rapid cu banii din alocație. Nu ne-a legat nimic altceva atât de tare ca filmul ăsta.

În scena finală dintre Dom și Brian, pe o stradă izolată din LA asemănătoare cu cea în care Paul Walker își găsește sfârșitul, după ce se lasă praful și se aud girofarele poliției, O'Conner îi predă cheia de la Toyota lui Supra, mașina „de zece secunde" pe care i-o promisese mai devreme „fratelui lui pe viață", și îl lasă pe Dom, un pic zguduit, să continue celelalte șase filme ale francizei. Dar în mintea mea, oricâte alte filme din astea o să mai facă, cursa „conduci-sau-mori " va fi mereu cea care a pornit totul, cu Paul Walker la volan în lumina apusului, în maieul lui negru, până la sfârșitul timpului.

Urmărește-l pe Kasai pe Twitter.

Urmărește VICE pe Facebook.

Traducere: Oana Maria Zaharia

Mai multe filme:
Ăsta e cel mai tare film horror din ultimii ani
„The Look Of Silence" e un documentar mai șocant decât orice film horror
Scenaristul filmului „Robocop" face un film despre atentatul din Boston