Quantcast
Fotografii cu obiceiuri de înmormântare ciudate, dar frumoase, de pe tot globul

Culturile care au o relație mai apropiată cu moartea sunt mai puțin îngrozite de ce fac oamenii cu corpul uman.

Craniu decorat cu ochelari de soare în La Paz, Bolivia, la festivalul anual al craniilor de la Cimitirul General. Fotografii de Paul Koudounaris

Paul Koudounaris a călătorit în peste șaizeci de țări ca să fotografieze morminte osuare, cranii decorate și diverse alte artefacte macabre. Săptămâna aceasta marchează lansarea celui de-al treilea album foto al lui: Memento Mori: Morții dintre noi. Spre deosebire de cărțile lui anterioare, în care fotografiile erau captive în text, Memento Mori e concentrat pe vizual: imagini halucinante cu cranii decorate, înmormântări elaborate și alte obiceiuri mortuare din jurul lumii. Asta reflectă natura evolutivă a perspectivei autorului asupra lui însuși – ca fotograf care face istoria artei și nu ca un istoric care face fotografie, așa cum era acum zece ani.

Am vorbit cu Koudounaris despre carte, despre cum e influențată cultural percepția de interacțiune cu morții și despre motivele pentru care îi consideră pe nord-americani cei mai ciudați în privința ritualurilor de înmormântare.

VICE: Spune-mi, te rog, ce distincție faci între „moarte" și „morți"?
Paul Koudounaris:
Pentru mine e o diferență importantă. Morții sunt oamenii care au încetat să mai existe în societatea celor vii, dar moartea e granița pe care o trasăm între noi și ei, iar asta variază de la o cultură la alta și poate fi o graniță maleabilă sau una rigidă. Moartea poate fi o baricadă fortificată prin care nu poți trece. Asta a devenit în cultura occidentală în ultimii o sută de ani. Morții nu vin pe partea noastră, noi nu trecem pe partea lor, iar dacă încerci să vorbești cu ei sau să interacționezi cumva cu ei, ești considerat nebun la cap.

În alte culturi, perspectiva e alta?
În majoritatea culturilor, istoric și intercultural, moartea a fost construită cu o graniță moale și e posibil ca oamenii să aibă un dialog fizic sau figurat cu morții. Asta ne demonstrează oamenii din Bolivia sau cei care au anumite ritualuri în Madagascar, Indonezia sau Filipine și chiar istoria Europei, unde capelele sunt un spațiu de interacțiune între vii și morți.

O peșteră etiopiană cu morminte, unde rămășițele călugărilor sunt expuse într-un spațiu sacru lângă Lalibela

Să vorbim despre Memento Mori. Albumul pare să fie împărțit în secțiuni tematice: oase folosite ca decorațiuni, mumificare, oase decorate și cranii. De ce crezi că locuri atât de departe unul de celălalt au dezvoltat obiceiuri similare?
Cred că răspunsul ar fi nevoia universală a oamenilor de a comunica cu morții – nevoia de a-i considera pe morți parte din societatea celor vii. Există din vremurile preistorice. S-au găsit cranii în Jericho – cea mai veche așezare neolitică – care au fost decorate și expuse în public.

Un mormânt osuar din Lampa, Peru

Majoritatea locurilor în care ne duci sunt monumente închinate trecutului, care par să reflecte atitudinea noastră schimbătoare față de moarte.
Sunt multe lucruri care ne influențează perspectiva asupra morții. Multe au legătură cu cultul modern al individualismului și cultul progresului – capitalismul nu vrea nici el să avem morții printre noi, pentru că suntem o societate orientată spre viitor. Nu mai suntem o societate contemplativă. Suntem încurajați să scăpăm de morți, să-i îngropăm, ca să ne putem concentra pe viitor fără să ne legăm de trecut.

Un craniu vopsit în verde la festivalul anual al craniilor din La Paz, Bolivia.

E interesant că nu se găsesc în album situri nord-americane. De ce?
Pentru că nu fac parte din moștenirea noastră culturală. Nu uita că astăzi e un influx hispanic enorm spre Statele Unite, dar țara a fost fondată ca națiune post-reformată protestantă. Și o mare parte din Statele Unite a fost colonizată de spanioli. Dar spaniolii care au venit în țară – care erau catolici, iar catolicii aveau o relație cu moartea – n-au avut niciodată constrângerile geografice și spațiale pe care le avea Europa când au fondat orașele și coloniile din această țară.

Scheletul decorat al sfintei Munditia, o sfântă martiră creștină din Munich, Germania

Deci un motiv important pentru care americanii n-au devenit creativi cu înmormântările e faptul că n-au fost nevoiți să-și facă griji în legătură cu spațiul limitat?
Capelele au existat pentru că în orașele mici nu era spațiu. Deci normal că morții trebuiau aduși în capelă, trebuiau exhumați. Dacă ai un fort spaniol în care locuiesc douăzeci de persoane și un grup de sclavi indieni din Texas, n-o să rămâi niciodată fără spațiu. Deci catolicii îmbrățișează această estetică pentru că n-au avut niciodată chestia asta. N-au avut niciun factor motivant ca să exhumeze morții.

Preoți mumificați în biserica principală din Gangi, Sicilia

Imaginile din cartea ta m-au făcut să mă întreb dacă există oare vreun mod de interacționa cu moartea. Acesta a fost unul dintre țelurile tale?
Am vrut să colecționez obiceiuri din culturi și perioade foarte diverse ca să le arăt oamenilor că nu există o rețetă pentru normalitate și că oricând, tu poți fi cel dubios. Nu bolivienii sunt ciudați cu craniile lor din cimitire, nici indonezienii. Asta au făcut multe culturi de-a lungul istoriei. Noi suntem ăia ciudați pentru că încercăm să scăpăm de morți. Îi marginalizăm. Contextul nostru e foarte idiosincretic și excentric dacă te uiți la felurile în care sunt reprezentați și interpretați morții în cadrul societății. Așa că aceste locuri nu au fost create ca niște zone de teamă și de groază. Asta e doar o concepție modernă și cred că mulți oameni reacționează la acest lucru când privesc fotografiile și modul în care le prezint. Nimeni n-a venit la mine să-mi spună că sunt imagini oribile.

Cranii pictate într-o capelă locală din Hallstatt, Austria

Multe dintre aceste obiceiuri pe care le examinezi ar fi ilegale în Statele Unite sau în alte părți.
Am observat o chestie: culturile care au o relație mai apropiată cu moartea sunt mai puțin îngrozite de ce fac oamenii cu corpul uman. Intuitiv, ai zice că în State vrem să înlăturăm morții și nu ne pasă ce se întâmplă cu ei – dar de fapt ne interesează foarte mult ce se întâmplă cu ei. Am întrebat-o pe o doamnă la un festival bolivian: „De unde ați luat craniul?"

„O să-l păstrez", mi-a zis. „E noul meu prieten, și o să locuiesc cu el, o să vorbesc cu el." În State, de exemplu, dacă cineva ar avea un craniu și l-ar ține într-o pungă, cineva ar chema imediat forțele speciale.

În Indonezia există un loc unde iau corpurile și le pun pe un grătar și le lasă să se mumifice de la sine până se descompun. Dacă un câine fură un picior, bravo lui. Înseamnă că are nevoie de el. Cadavrele fac parte din ciclul naturii – dar pentru noi, dacă s-ar întâmpla așa ceva, ar fi absolut oribil.

Traducere: Oana Maria Zaharia

Urmărește VICE

Mai multe despre moarte:
Sătenii din Tana Toraja duc ritualurile de înmormântare la extrem
Am stat o lună cu moartea, într-un templu din Nepal
De ce explodează uneori sicriele