Fotografii intime cu femei curajoase care nu-și iubesc corpul

Marie Hald e o fotojurnalistă daneză care fotografiază femei într-un fel în care puțini știu s-o facă. Fotografa multipremiată în vârstă de 29 de ani are o modalitate de a se apropia de femeile despre care vorbim cu toții, dar ale căror lupte nu reușim să le-nțelegem – indiferent că luptele alea au de a face cu identitatea de gen, tulburările alimentare sau prostituția.

„Nu m-am văzut niciodată ca fotografă de femei. Gen, sunt femeie și sunt fotografă. Dar acum o vreme, curatorul expoziției mele despre fete tinere care suferă de anorexie a comentat că întotdeauna mă concentrez asupra problemelor și poveștilor în care apar femei. Nu e o alegere conștientă, dar poate pur și simplu simt o legătură mai puternică față de astfel de povești, pentru că pot să relaționez cu ele într-un anume fel", spune Marie.

„Fotografiile mele au mereu de a face cu ceva ce-i aproape de inima mea, dar am mai constatat și că tind să fotografiez femei care vor să-și spună povestea ca să schimbe ceva. Fie încearcă să se lupte cu prejudecățile, să atragă atenția asupra unei probleme sau să îndemne la acțiune."

Pentru articolul ăsta, Marie Hald a trecut prin arhiva personală și și-a ales câteva dintre lucrările ei preferate. Îți explică de ce consideră că poveștile acestor femei în mod special merită să fie spuse și cum a fost să le fotografieze.

Bonnie are 39 de ani, e mama a trei copiii și se prostituează. Am început s-o fotografiez pe Bonnie în timpul ultimului meu semestru la Școala Daneză de Media și Jurnalism. Bonnie a visat întotdeauna să-și spună povestea – să le arate oamenilor că nu-i „doar o curvă". În primul rând e o persoană și, mai mult decât orice altceva, e o mamă care ar face totul pentru copiii ei.

Mi-am petrecut doi ani lucrând la proiectul ăsta, iar acei doi ani s-au nimerit să fie și o etapă turbulentă din viața mea personală. Ai nevoie de timp ca să spui povești bune. Am devenit aproape un membru al familiei și rămâneam adeseori peste noapte la ei acasă, ca s-o însoțesc pe Bonnie la muncă a doua zi. O cunoșteam pe Bonnie de un an deja când i-am făcut fotografia asta. Eram amândouă atât de obișnuite cu prezența mea acolo, așa că, brusc, am reușit să-mi fac curaj să mă apropii foarte tare. Cred că l-am și călcat pe tip pe picior. De multe ori sunt întrebată cum naiba de mă și lasă oamenii să le fac poze de genul ăsta. Am ajuns la concluzia că probabil au încredere în mine, iar asta înseamnă mult pentru mine.

Bonnie face curat în casă între vizitele clienților. De obicei, în timpul zilei veneau și plecau mulți bărbați și era destul de greu de privit. O mai ajutam și eu un pic, răspundeam la ușă și serveam suc și bere. Casa era întotdeauna impecabilă. Mirosea mereu a rufe proaspăt spălate.

Cred că noi, femeile, ne străduim întotdeauna să atingem perfecțiunea. Văd asta la colegele mele femei, la prietenele mele și la mine. Mulți îmi spun că genul ăsta de stres vine pur și simplu cu vârsta de douăzeci de ani – plutești prin peisaj, încerci să găsești calea bună pentru tine. Dar, când mă uit în jur, simt că ceva s-a schimbat. Din ce în ce mai multe dintre prietenele mele suferă căderi nervoase. Se lasă de școală sau se apucă să ia antidepresive sau au nevoie să meargă regulat la terapie. Și ce ne apasă e că ni se pare că lumea se așteaptă de la noi să luăm decizii perfecte în fiecare și-n toate situațiile de viață.

Generația mea de femei; ne străduim constant să trecem peste ura de sine, care ne-a fost impusă de așteptările societății. Suntem presate să arătăm cum trebuie, să ducem și să rezolvăm problemele altora și să fim speciale. Trebuie să fim slabe, deștepte, să arătăm bine, să fim iubite bune și să întreținem o viață socială sănătoasă. Mi-am fotografiat prietenele și-am vorbit cu ele și cu alte fete din generația mea despre ce se-ntâmplă când devine totul prea mult.

„Trăim într-o epocă în care, ca femeie, trebuie să dovedești constant. Ești judecată din plin pentru ceea ce faci – nu atât pentru caracter sau pentru cine ești. În cultura noastră concentrată pe rezultate, te evaluezi în funcție de realizări.

Clișeul ăla care zice să faci ce vrei – e atât de ușor de spus. Eu nu sunt în stare să simt ce mă face fericită sau ce-aș avea chef să fac. În unele zile, totul e pur și simplu sumbru și haotic, viața pare trivială și lipsită de sens. În majoritatea timpului, trec prin viață simțindu-mă cumva goală pe dinăuntru. Nu sunt cu-adevărat prezentă mintal. Totul e pur și simplu prea copleșitor."

„Înainte să-mi deschid compania, Body Fitness, nu eram deloc mulțumită de corpul meu. Am o stimă de sine foarte scăzută încă din adolescență, pentru că nu mi-a plăcut niciodată corpul meu. Multe dintre prietenele mele aveau corpuri din alea tipic zvelte, elegante, și se plângeau tot timpul că sunt grase. «Dacă voi sunteți grase, eu ce mai sunt?», mă gândeam eu. Totul s-a schimbat odată ce am preluat controlul asupra propriului corp."

Relația femeilor tinere cu propriile corpuri e un subiect la care mă gândesc constat. Încerc să-mi închipui cum m-aș fi simțit dacă aș fi crescut în perioada asta – care e plină de și mai multe corpuri din plastic decât când eram eu adolescentă, acum vreo zece ani.

Asta m-a determinat să-mi petrec vara lui 2015 în orașul Malawa din Polonia, la un centru pentru fete care se luptă cu anorexia.

Kaia (19) și Karolina (18) au devenit cele mai bune prietene în perioada pe care-au petrecut-o la centrul Tree of Life, din sudul Poloniei. Sunt anorexice de doi, respectiv trei ani și amândouă au fost internate în spital înainte să ajungă la instituția asta privată.

La Tree of Life, ziua e împărțită într-un program de cinci ore diferite de masă și ședințe de terapie. În fotografia asta, fetele împart o țigară electronică, înainte de ora stingerii, la 10 seara.

Agatha (17) se uită pe fereastră la micuța colibă care adăpostește 16 fete. Când văd oamenii fotografia asta în mod special, îmi spun adeseori: „Uau, arată ca un model adevărat."

Am fotografiat seria asta încercând să obțin o estetică anume, care se joacă, într-un fel, cu mintea ta. La prima vedere poate că vezi o fată frumoasă, dar apoi îți dai seama că e bolnavă – și m-am gândit că e ceva foarte interesant în momentul ăla în care înțelegi. Felul în care arată fetele cu tulburări alimentare serioase se apropie atât de mult de idealul nostru de frumusețe.

După fiecare masă, fetele trebuiau să rămână la masă timp de o oră înainte să li se dea voie să plece. Asta ca să le împiedice să se ducă la baie și să-și provoace voma. Dacă aveau nevoie la baie, exista o regulă obligatorie de a se duce cu ușa deschisă. Trebuiau și să numere până la 10, astfel încât personalul să audă că nu vomită.

Am făcut poza asta într-o zi, imediat după micul dejun. E cu Agatha (17) așezată în grădină. Se leagănă înainte și înapoi, în timp ce se luptă cu vocile din capul ei, care-i spun cât e de oribil că a mâncat ceva. Multe fete descriu anorexia ca pe o voce care locuiește înăuntrul lor. Îi spun vocii ăsteia Ana.

În decembrie anul trecut, m-am dus în Pakistan pentru un material. Printre altele, am fotografiat comunitatea în creștere de persoane transgen din țară. În 2016, guvernul pakistanez a dat un set de legi care, printre altele, le conferă persoanelor transgen dreptul de a avea un buletin care-i definește drept al treilea gen și le acordă dreptul de a vota; însă, în termeni pragmatici, mai e mult până să fie acceptați de segmentele mai conservatoare ale populației.

Ce mi s-a părut foarte special în Pakistan e faptul că pakistanezii văd persoanele transgen drept un soi de figuri sacre, în ciuda stigmatului care înconjoară comunitatea transgen din țara respectivă. E o tradiție seculară să angajezi persoane transgen pe post de dansatori la nunți, botezuri și alte evenimente. În fotografia asta, actrița Lucky se îndreaptă spre un astfel de spectacol.

Jannat Ali, în vârstă de 27 de ani, e unul dintre cei mai activi membri ai „Khwaja Sira", o organizațe mare din orașul Lahore, care luptă pentru drepturile persoanelor transgen. În fotografia asta, doi bodyguarzi au grijă de Jannat în timp ce se-ndreaptă spre un concert, într-o marți. Pakistanezii transgen se confruntă cu hărțuirea în fiecare zi, așa că Khwaja Sira a trebuit să angajeze bodyguarzii, ca să asigure siguranța membrilor săi.