Fotografa Roman Manfredi a crescut pe o proprietate a consiliului din anii 60, în Kings Cross, Londra, ca fiica unei familii italiano-britanice din clasa muncitoare. Pozează în același loc pentru un autoportret ca o butch puternică și cu o privire sfidătoare. Imaginea face parte din noua sa expoziție, We/Us, expusă acum la Space Station Sixty Five în Kennington, iar curatoare i-a fost Ingrid Pollard.
Atrasă să documenteze existența lesbienelor de culoare și latinx care se identifică drept masculine (butches și studs) din Marea Britanie, Roman spune povești din părțile rurale, sărace și mai puțin flamboaiante ale țării. Manfredi a călătorit din Kent către Tyne și Wear, Essex și Lancashire ca să le fotografieze și să înregistreze istoriile identităților și experiențelor.
Videos by VICE
Seria de fotografii este o odă adusă rezistenței clasei muncitoare de butches și studs care trăiesc într-o lume departe de teoretizările academice despre queerness, în care multe sunt mândre de joburile lor manuale, de uniforme, de kurta și kentele lor, de activismul lor, echipele de fotbal, vehiculele și, într-un caz, de șarpele purpuriu.
Manfredi, care a lucrat în industria serviciilor și comerț înainte să devină artistă, s-a întâlnit cu VICE într-un bar din apropiere ca să ne povestească despre expoziție și ce înseamnă să fii butch în 2023.
VICE: Cum a luat naștere acest proiect?
Roman Manfredi: Eram la Brighton Pride în urmă cu câțiva ani și o persoană mai mică decât mine mi-a spus că nu se mai identifică drept butch sau femme și că denumirile astea sunt demodate. Eram cu iubita mea de atunci care era o mare femme și amândouă ne-am simțit foarte rănite și supărate fiindcă ne-am simțit șterse. Există un stigmat că butches sunt persoane masculine, neatrăgătoare și supraponderale din clasa muncitoare. Iar pe mine m-a interesat aspectul de clasă.
Am vrut să reprezint acele persoane care trăiesc pur și simplu acolo și muncesc ca bodyguarzi în fața mall-urilor pentru 13 lire pe oră – sunt persoane pe care avem tendința să le trecem cu vederea în fața versiunilor mai plăcute de queerness, subțirele și androgine. Multe persoane vorbesc și dintr-un spațiu teoretic și academic despre identitate și uită că asta e experiența noastră trăită.
Așa că am călătorit prin Marea Britanie ca să vorbesc cu oamenii despre experiențele lor. Și pentru majoritatea, identitatea lor nu este lucrul cu care se identifică sau nu coincide cu pronumele. Nu ăsta e lucrul principal pentru ele.
Care e deci lucrul principal pentru ele? Există un lucru universal cu care se identifică?
Cred că experiența majorității este că sunt forțate să se gândească la identitatea lor fiindcă alte persoane răspund astfel. Așa că asta te forțează să te gândești la ce identitate ai.
Cum ai găsit subiectele pentru această expoziție?
Am vorbit cu unele persoane pe care le cunosc, dar nu am vrut să fie doar un proiect în Londra, iar ca butch mai în vârstă nu am avut mult contact cu butches mai tinere. A trebuit să ies din zona mea de confort, cum ar fi să merg la meciuri de box. Am abordat, de asemenea, două studs la UK Black Pride. Limbajul corporal este un lucru care mă atrage.
Instagram a fost minunat. Când nu pot dormi, mă uit la reel-uri cu pui de pisică, dar fiindcă urmăresc #butch și #stud și #femmebutch, algoritmul mi-a arătat un podcast în care o stud și o femme vorbesc despre strap. Am putut să-mi dau seama din accentele lor că sunt din Birmingham, așa că am vrut să vorbesc cu ele.
A fost foarte important pentru mine să fac acele voci să-și împărtășească experiențele diverse pe care le-au avut ca persoane mai în vârstă, mai tinere, albe, de culoare, butches, studs, toate variantele. Am vrut 50 la sută reprezentare de butches și studs de culoare și nu doar oameni cu care suntem obișnuiți.
Am vrut să construiesc relații cu ele și să le intervievez mai întâi, să aflu despre ce vor să vorbească, ce anume era specific pentru ele. Când am întrebat studs despre homofobie, au spus „Nah, nu o înțelegem, suntem prea ocupate să facem față rasismului”, fiindcă atunci când li se dă genul greșit, sunt tratate ca bărbați de culoare.
Ai avut niște reguli de care ai ținut cont când ai fotografiat butches și studs?
A existat o perioadă în anii 90 în care butches se afișau în imagini erotice, dar n-am vrut să ne arătăm în lenjerie, cu graffiti, în cluburi sau cu sclipici. Când dai la o parte toate acele moduri în care suntem reprezentate în mod obișnuit în media și duci oamenii înapoi de unde vin, vezi vulnerabilitatea. Sunt fotografiate în medii foarte britanice care spun: Suntem aici, facem toate joburile astea diferite cu tot felul de trecuturi, iar oamenii vorbesc despre clasă în moduri diferite.
Cum vrei să interacționeze tinerii cu expoziția asta?
Aș vrea să ofer oamenilor oportunitatea să fie împreună. Nu să arate cu degetul. Oamenii cred că sunt înfricoșătoare, dar când vorbesc cu mine realizează că sunt o dulceață. Ne creăm o armură ca tinere butches; eu sigur am făcut-o unde am copilărit. E un fel de „Du-te dracului sau te omor”. Dar nu suntem așa.
Acestea fiind spuse, nu mi-ar plăcea să devină o modă identitatea butch – asta îmi place, că e OK pentru noi să ne simțim ca niște outsiders. A fost doar perioada aia din anii 90 în care a devenit un lucru cool, dar cred că de atunci s-a întors la normal. Cred că e foarte important să ne răzvrătim și să spunem „Da, de fapt nu vrem să facem parte din mainstream. Du-te dracului, nu suntem interesate, nu suntem de vânzare.”
We/Us este expusă la Space Station Sixty-Five din Londra, între orele 12 – 6PM, de miercuri până sâmbătă, până pe 3 iunie.
