Fotografii tulburătoare inspirate de o întâlnire cu moartea

Se știe că o întâlnire cu moartea îți poate schimba perspectiva asupra vieții. Când fotografa Cig Harvey a rămas incapabilă să vorbească în urma unui accident de mașină, a recurs la artă ca să înțeleagă mai bine arta și experiența umană. Cea mai recentă carte a lui Harvey, You an Orchestra You a Bomb, ne reamintește, prin culori puternice și întuneric, de efemeritatea vieții noastre pe pământ. Prin fotografii și text, cartea omagiază și deplânge natura efemeră a existenței. „Dincolo de piele, salivă, organe și oase, suntem cu toții niște orchestre”, a scris Harvey. „Dar dacă deschidem gura, în adâncurile noastre, printre nervi și lacrimi, suntem bombe.”

Răsfoind cartea, m-am trezit că oftez odată la câteva pagini. Simțeam un nod în gât și nevoia să-mi reprim lacrimile. Teama lui Harvey de a nu pierde lucrurile cele mai importante din viața ei – familia, dragostea, capacitatea de a se exprima – se transmite în carte cu atâta forță încât anxietățile ei devin anxietățile cititorului. Ce ar fi viața fără toate astea?

Cum Harvey o fotografă recunoscută și apreciată, lucrările ei apar în colecțiile permanente ale Muzeului de Arte Frumoase din Houston și ale Muzeului Internațional de Fotografie și Film din George Eastman House. You an Orchestra You a Bomb e a treia ei carte, precedată de You Look at Me Like an Emergency și de Gardening at Night, care a fost lăudată în Vogue, The New York Times, The Wall Street Journal.

În alt context, fotografiile cu o tânără care face baloane de gumă sau cu un zid acoperit de cocori din hârtie ar putea părea drăgălașe. Dar Harvey a plasat intenționat aceste imagini în cartea ei. Privind aceste momente normale prin ochii lui Harvey, înțelegem cum definește ea existența: cu o proteză dentară într-un pahar, un ornament de Crăciun singuratic printre nori de cărbuni, un copil care se uită melancolic prin geamul din spate al unei camionete roșii.

Harvey a spus că fiecare fotografie e un contrast între întunericul unei lumi exterioare – mizeriile de la știri și suferința vieții interioare – și felul în care vede lumea un copil, cu uimire, curiozitate și bucurie. Fiecare fotografie însorită are un echivalent întunecat. Contrastul pare să spună: „Iată ce am” și „Iată ce era să pierd.”

Multe dintre lucrările ei sunt despre natura relațiilor, fragilitatea existenței, experiența umană în general.

Harvey e descrisă adesea ca o „mamă fotografă”, o descriere care i se pare inexactă și reductivă. Deși în multe dintre fotografiile ei apare fiica ei Scout, în cartea You an Orchestra You a Bomb, Scout servește drept metaforă pentru ce era să piardă Harvey.

Uneori sunt frustrată când mă întreabă lumea despre viața de mamă artistă. Maternitatea e doar una dintre dimensiunile mele de ființă umană și artistă. Harvey recunoaște că lucrările ei au o latură inerent feminină, așa că e șocată când oamenii o cred bărbat și îi scriu mailuri care încep cu „Stimate domnule Harvey”. Dar, arta ei e, în primul rând, despre umanitate.

În prezent, Harvey a început lucrul la un nou proiect, în care deconstruiește fizic momente emoționante spontane. Au inspirat-o reacțiile involuntare stârnite de fotografiile ei din cartea You an Orchestra You a Bomb. După accident, Harvey a zis că se simțea în siguranță doar în pădure, iar într-o zi a dat peste o poieniță cu clopoței care i-a tăiat respirația. A început să exploreze dacă intelectul și emoția sunt stocate în creier sau sunt, de fapt, mai corporale. Ne stocăm amintirile în corp, a zis ea. „Rămânem paf și atunci când vedem ceva frumos, și atunci când ne înspăimântă ceva.”