Quantcast
Fotografiile astea ale lui Costică Acsinte nu sunt ca cele pe care le avea bunică-ta pe sobă

Femei la plaja, bărbați pe motoare, copii în coșciug, arme și boi din anii '40.

Cezar Popescu a descoperit Colecția lui Costică Acsinte prin câteva cărți poștale create de muzeul din Ialomița în 2008.

Costică Acsinte a fotografiat timp de 60 de ani. Avea un studio în Slobozia, dar a debutat în meserie pe câmpul de luptă în Primul Război Mondial. A fost un fotograf de succes al României, despre care nu s-a știut nimic aproape 30 de ani. Popularitatea sa, deși el nici nu și-a imaginat internetul, a venit anul trecut, tocmai online, prin munca de restaurare, digitizare și publicare a lui Cezar Popescu , fost jurist și actual fotograf amator, care de la începutul lui 2013 are un contract de colaborare cu muzeul Ialomița, care deține colecția.

Poate pare șocant pentru oamenii născuți după '90 sau 2000, dar fotografia nu s-a făcut mereu cu telefonul și nu a putut fi publicată imediat pe rețele sociale. Plăcuțele pe care sunt majoritatea pozelor lui Costică Acsinte sunt, de fapt, bucăți de sticlă tratate cu diverse soluții, iar procedura este similară ambrotipiei. Aceasta era tehnica folosită cu precădere în studio, unde puteai controla totul, de la decor la timp de expunere și mișcarea oamenilor. Aceste plăcuțe sunt însă sensibile și se deteriorează în timp, mai ales de la umezeală și de la căldură, iar în momentul ăsta nu există un depozit frigorific care sa le mențină.

La începutul anului trecut, Costică Acsinte a ajuns cunoscut în România și în lume, mai ales printr-un articol din revista Time.

Odată ajunse online, fotografiile „s-au pus în mișcare". Au fost și oameni care le-au colorat sau le-au modificat pentru a le da cu totul alt sens. Jane Long, o fotografă și artistă din Australia, a luat personaje din poze și le-a introdus în scenarii ficționale, ca rupte din basme rusești, în care nimic nu e precis și nimic nu mai e pământean.

Am vorbit cu Cezar Popescu, la un an de când acest proiect a devenit viral, ca să aflu mai multe despre Costică Acsinte, de ce ne interesează atât de mult pozele astea și ce a însemnat pentru el proiectul.

Acsinte a marcat pe poză: „Măcelar Badea", un semn că nu oricine a tăiat porcul .

VICE: Câte fotografii ai reușit să salvezi până astăzi, 5 februarie?
Cezar Popescu: Astăzi, Colecția „Costică Acsinte" înseamnă 6 012 fotografii, rezultate din scanarea a fix 5 500 de plăcuțe și printuri. Curățarea plăcuțelor este cea mai dificilă parte a procesului și etapa cea mai mare consumatoare de timp.

De peste un an, fotografiile lui Costică Acsinte sunt celebre pe internet, iar tu ești omul care le cunoaște cel mai bine. Cum ar fi Acsinte, dacă ar trăi în prezent? Ar vrea like-uri?
Nimeni nu ar putea răspunde la întrebările astea fără să-l fi cunoscut personal pe omul Acsinte, plus că eu încerc pe cât posibil să fac o delimitare cât mai clară între om și opera sa. O carte îmi place indiferent că autorul ei era bețiv și caftangiu. Să nu uităm că Acsinte a fost deja recunoscut drept fotograf de succes, asta înseamnă să ai un studio foto deschis fără întrerupere până ieși la pensie. Plus că atunci când încerci să faci un business din fotografie, nici nu e recomandat să fii deosebit de creativ, e mult mai bine pentru afacere să găsești o rețetă care „merge" și să o folosești fără să-ți mai faci alte griji.

O familie care se pozează lângă sicriul deschis poate că pare bizar, dar a fost un gest cât se poate de firesc în această țară și încă mai este în unele zone.

Oamenii, în fotografiile lui Acsinte, mai ales în cele de studio, privesc fix, aproape morți. Atât de tristă era viața atunci?
Răspunsul este un amalgam de factori: timpii lungi de expunere, situația politică din perioada respectivă și, probabil, faptul că oamenii din vremea aia erau mai puțin învățați să mintă, pentru că, până la urmă, să zâmbești la pozar, chiar dacă nu ai niciun motiv de bucurie, este o minciună. În altă ordine de idei, regulile într-o societate sunt în continuă schimbare și ce părea atunci de bun-simț, acum pare ciudat, cum sunt de exemplu pozele de dinainte de înmormântare cu sicriul și mortul în mijlocul pozei. Explicația pe care o oferă o bătrână este simplă. „Ca să rămâie amintire-n urmă... Îți mai aduceai aminte, te duceai, vedeai poza, te săturai de plâns, ieșeai afară, te luai de treabă".

Fotografii sunt destul de stricți cu creațiile lor. Crezi că Acsinte ar fi de acord cu colorarea fotografiilor sale sau introducerea lor în alt context (am văzut unele personaje introduse în cadre ficționale)?
Pe vremea când nu exista xerox, fotografiile se copiau tot prin fotografiere. Dacă aveai o poză și mai voiai încă una, ori te duceai la fotograful originar să-ți mai facă un print după negativul pe care îl avea (am văzut pe spatele multor fotografii vechi scris în clar „Negativul se prezervă"), ori, în cazul în care acest lucru nu mai era posibil, te duceai cu poza la un alt fotograf și-l rugai să ți-o copieze. De aceea printre negativele lui Acsinte am regăsit foarte multe poze la poze. Mai mult, însuși Acsinte se distra când aducea elemente din diferite poze într-o singură poză. Am întâlnit câteva astfel de colaje. Foarte puține, dar nu trebuie să uităm că tehnica era mare consumatoare de timp și rezultatele nu chiar așa de reușite.

Am mai găsit fotografii pe hârtie făcute chiar de către Acsinte, poze care sunt colorate rudimentar cu creioane colorate. Pe aproape toate plăcile, fețele sunt retușate cu cărbune. Există câteva cadre în care părți importante din fotografie sunt mascate cu hârtie neagră și produc astfel câte o poză pentru fiecare persoană din cadru. Sau sunt printuri realizate după negativele înclinate, pentru îndreptare. Exemplele ar putea continua. Pentru toate motivele astea, nu cred că Acsinte ar susține că „poza este ceea ce iese din cameră". Însă, la fel de bine s-ar putea să greșesc.

Oamenii sunt fascinați de aceste cadre vechi. Ce ne atrage la așa colecții, ne e teamă că uităm trecutul sau e altceva?
Nu cred că suntem atât de profunzi încât să ne pese de uitat trecutul. Îl uităm invariabil, așa funcționează memoria. Însă, dacă îți amintești, automat îți modifici amintirea. Pentru asta, orice modalitate care mă ajută să-mi amintesc ocolind ce e în capul meu este binevenită și de aceea rolul documentar al fotografiei este extraordinar de important pentru mine. Acesta este motivul principal pentru care m-am hotărât să mă înham la proiectul „Costică Acsinte".

Cezar nu a găsit în colecțieniciun negativ în care să apară și Acsinte.

Fascinația are mai degrabă ca obiect „diferitul": când ești inundat într-o zi cu cinci mii de fotografii extraordinar de clare și de colorate, atenția îți este atrasă fără să vrei de o poză roasă de timp, cu o familie ce se pozează cu un tăuraș, într-un mic studio de provincie. Mie nu îmi place o poză pentru că este făcută acum o sută de ani, iar când îmi place o poză, îmi este indiferent că a fost făcută acum o sută de ani.

E trist, ca fotograf și creator, să-ți fie recunoscută și popularizată munca abia după câteva decenii de la moartea ta?
Ce este trist este că noi, ca societate, am lăsat munca lui Acsinte (și nu numai a lui, mai sunt alți nenumărați artiști în aceeași situație) să ajungă la stadiul de degradare în care se află acum. Este trist că în toată România nu există un depozit de frig extrem, care să păstreze materialele fotografice intacte pentru generațiile și tehnologiile viitoare. Este trist că Muzeul Județean Ialomița nu primește bani suficienți pentru a păstra plăcuțele în condiții optime. Este trist că nu ne pasă, asta este trist.

Care dintre pozele editate de Jane Long după pozele lui Costică Acsinte te-a cucerit pe tine și de ce?
O admir pe Jane pentru creativitatea ei debordantă și pentru că este pasionată de ceea ce face. Acesta este cel mai important lucru din punctul meu de vedere. Într-o măsură mai mare sau mai mică, îmi plac toate operele ei, îndeajuns de mult încât să mi le agăț pe perete.

Cum era procesul de a fotografia atunci, având în vedere că acum ne e tare comod să ni se facă poze, să pozăm și să le dăm mai departe?
Cine mai face fotografie în format mare (eu și alți câțiva oameni pe care îi cunosc) folosește cam aceleași procedee pe care le folosea și Acsinte: la întuneric, placa de sticlă neexpusă se băga într-o casetă de lemn, metal sau plastic, caseta se încărca în cameră, subiectul era așezat corespunzător, lumina era măsurată și eventual modificată, se setau diafragma și timpul de expunere, se expunea placa fotosensibilă după care era developată, fixată și spălată bine. Negativul era retușat cu creioane de grafit, eventual alterat prin mascare cu hârtie neagră. După negativ se realizau printuri, cel mai probabil prin contact direct, urmînd aceeași cale: expunere, developare, fixare, tonare, spălare etc. Eventual printul era înfrumusețat prin colorare, tăierea marginilor cu zimți, lipirea pozei pe carton mai gros, ștampilarea pe verso cu numele fotografului etc.

Ce planuri în fotografie ai după ce termini munca la Colecția Costică Acsinte
Pe lângă digitizarea propriu-zisă, mai sunt multe de făcut la Colecția „Costică Acsinte". De exemplu, îmbunătățirea imaginilor cu metadate, pentru a putea fi indexate online. După aceea, probabil voi scoate câteva printuri, un album, dar nu știu exact, momentan nu mă gândesc decât să termin digitizarea plăcilor. Cu siguranță însă voi milita și pentru realizarea depozitului de frig extrem necesar prezervării materialelor fotografice.

Ai vrea să fii asistentul sau colegul unui om ca Acsinte?
Nu, societățile din care facem parte sunt mult prea deosebite încât să ne găsim puncte comune, plus că sunt un om care preferă să muncească singur de cele mai multe ori. Însă mi-ar plăcea să petrec cu el o perioadă de timp, să văd exact cum anume făcea ce făcea.

Urmărește VICE pe Facebook.

Mai citește despre fotografi români:
Andrei Pandele a documentat satul românesc din anii '70, până-n zilele noastre
Fotografiile făcute ca acum o sută de ani sunt mai bune decât orice ai crea cu Instagram
România în anii '70 prin ochii turiștilor nemți