Fotografii cu viața deținuților români înainte să intrăm în Uniunea Europeană

„Las-o, șefu', oriunde, că aici suntem criminali, nu hoți". Aceasta e o frază așa cum mi-o aduc aminte dintr-un editorial al revistei Punctum. Îl semnează Cosmin Bumbuț, fotograful care a documentat camerele intime din penitenciarele românești, s-a mutat cu Elena Stancu într-un motorhome ca să facă jurnalism teleleu și a prezentat României o Cuba la granița dintre capitalism și socialism.

Acum, o colecție cu fotografiile sale ajunge în Germania. Dar poate că cel mai interesant e că deținuții au fost fotografiați înainte de intrarea României în Uniunea Europeană. Și cum în ultimii doi-trei ani s-a tot discutat despre condițiile din penitenciarele din România, odată cu intrarea la zdup a mai multor figuri emblematice din țară, expoziția asta îți redă viața dinainte de 2007 din închisorile patriei.

Comportamentul gardienilor, tratamentul la care sunt supuși deținuții și camera intimă sunt doar câteva dintre elementele surprinse de Bumbuț în penitenciarul din Aiud. L-a vizitat prima dată în 2005. A revenit sporadic până în 2008, când a încheiat proiectul odată cu eliberarea unuia dintre deținuți.

Această serie de fotografii a adunat-o în 2012 într-un album Bumbata. Înainte de a ajunge în Germania, am vorbit cu el despre perioada care l-a făcut să lase-n urmă fotografiile de revistă și de modă și l-a introdus în fotojurnalism și documentare.

VICE: Cum ai ajuns să fotografiezi într-un penitenciar din România, când erai mai cunoscut pentru fotografia de modă?
Cosmin Bumbuț: Dana Cenușă, care mi-a devenit prietenă bună între timp, era purtătorul de cuvânt al ANP (Administrația Națională a Penitenciarelor) la vremea respectivă şi a văzut Tranzit, album publicat cu vreo doi ani înainte. Nu mă cunoştea, dar a făcut rost de numărul meu de telefon şi m-a sunat. I-a plăcut acel album foarte mult şi a zis că îmi poate oferi acces nelimitat în orice penitenciar din România, dacă vreau să fotografiez. Mi se părea foarte ofertant vizual, nu fusesem niciodată într-un penitenciar, eram curios să văd cum arată, darămite să fotografiez! I-am răspuns peste câteva zile şi i-am spus că nu vreau toate penitenciarele din ţară, cum suna invitația ei, ci aş vrea să-mi aleg unul, dacă are ceva de propus sau fac o vizită prin câteva, să-mi aleg.

Și cum te-ai decis la Aiud?
Ştiu că m-am plimbat prin vreo trei-patru atunci, am făcut un fel de casting, şi l-am ales pe cel din Aiud. Nu era modernizat pe vremea aia şi avea patina timpului, mi-a plăcut cum arăta. Mi-a luat câteva luni şi câteva excursii acolo. La prima tură, să zicem prima săptămână, n-am devenit familiar, încă descopeream, dar deja dintr-a două, când am început să le aduc fotografii, şi-a treia, am interacţionat altfel cu cei de acolo. Vizită cu vizită am început să îi cunoscut şi în zone mai neutre, cum ar fi munca pământului, biblioteca sau biserica din curtea penitenciarului.

Cred că a fost primul proiect documentar pe care l-am făcut fără să ştiu că îl fac. Adică pe vremea aia făceam fotografie de modă şi publicitate. Asta cu penitenciarul de la Aiud era ca un fel de supapă, ieşeam câte o săptămână din Bucureşti şi plecam acolo, făceam altceva.

Cum era atmosfera pentru deținuții din România înainte de intrarea în UE?
Pe vremea aia, în 2005, deţinuţii încă purtau uniformă, dar nu era una vărgată, era un fel de kaki, cel puţin la Aiud. Şi vieţaşii (cei condamnaţi la închisoare pe viaţă) aveau un fel de salopetă portocalie. După intrarea în UE, nu au mai avut așa ceva, aveau dreptul să îşi poarte hainele de acasă.

Apoi, în 2005, nu aveau camere intime, nu exista conceptul ăsta în România. A mai fost şi afişarea lor încătuşaţi. Între 2005 şi 2006, fotografiasem câţiva deţinuţi cu cătuşe la mâini. După aceea, în 2008, n-am mai fost lăsat să fotografiez cătuşe la mâinile deţinuţilor. Probabil era o regulă nouă. A, şi nu li se mai spunea deţinuţi sau puşcăriaşi, că era denigrator. După intrarea în UE, trebuia să te referi la ei cu termenul „Persoane Private de Libertate" - PPL.

Unii ies cu tatuaje din penitenciar. Ai surprins și procedeul ăsta?
Da, în puşcărie îşi mai făceau tatuaje. Era ilegal, bineînţeles, dar îmi mai arătau unii cum fac. Aveau maşini de tatuat pe care şi le manufacturau acolo. Îşi făceau bobină, unul avea un ac, altul venea cu nişte cerneală, cineva avea pastă de pix, aşa reușeau să îşi facă vreun tatuaj. Dar majoritatea mesajelor pe care le-am văzut erau cu referire la iubitele lor sau la cei apropiaţi la care se întorceau în libertate.

Dar găști existau?
N-am văzut găşti. Sau nu pe cele la care te-ai aştepta. Existau, bineînţeles, dar nu ca în filmele americane: hispanici contra rasiști, de exemplu. Cred că erau pe găşti în funcţie de locurile de unde vin, adică erau sibienii într-o cameră, cei din Alba Iulia erau în altă gaşcă, în altă cameră. Dar erau tovarăşi cumva. Şi n-am văzut găşti care să se bată sau să se urască între ele. Bineînţeles că erau oameni pe care unii sau alţii nu îi suportau din diverse motive. Violatorii de copii, de exemplu, erau foarte rău priviţi, peste tot. Dar violatorii oricum nu sunt foarte bine văzuți în penitenciar. Pe mine mă interesa însă ritualul lor zilnic, nu cum era împărţită influenţa.

Apropo, că ziceam de ritual, în 2005-2006, cei mai mulţi deţinuţi care veneau şi îşi luau cărţi de la biblioteca erau cei de la maximă siguranţă. Când i-am întrebat pe gardieni de ce se întâmplă asta, mi-au explicat că cei de la maximă siguranţă au făcut fapte mai inteligente, mai gândite, de-aia au şi mai mulţi ani de penitenciar. Am şi o fotografie în carte cu unul care arată ca un student la Politehnică.

Când l-am întrebat ce a făcut, mi-a zis că e condamnat pentru jaf armat. Un recidivist care primeşte câţiva ani pentru că a furat nişte portofele în piaţă nu e neapărat interesat de ceva mai mult, de lectură.

Tipul ăsta de fotografie sau mediul te-au scos din rutină? Te-a împins să faci ceea ce faci acum?
Dacă stau să mă gândesc, ar putea fi o primă aprindere de beculeţ. Cert e că primele fotografii pe care le făcusem eu deţinuţilor erau cu tatuaje. Veneam din fotografia de modă şi îi tratăm ca pe nişte modele. Dar mai spre sfârşit, mai ales prin 2008, după ce mă mai uitasem la poze şi mai vorbisem cu ei, mi-am dat seama că îmi plac mai mult deţinuţii decât vedetele pe care le fotografiam. Mi se păreau mult mai sinceri, chiar fiind acolo în puşcărie. Ciudat, dar m-am simţit mai bine între ei. Era altfel mediul ăla.

Cu ce ai rămas după experiența asta?
În primul rând, am rămas cu o carte. Apoi, m-a marcat într-un fel sau altul şi cred că m-a ajutat foarte tare în interacţiunea cu subiectele mele de astăzi sau de anii trecuţi. Am ajuns să interacţionez cu mulţi oameni diferiţi de cei cu care eram obişnuit până atunci. De fapt, era o cu totul altă parte a societăţii. Probabil că acum pot ajunge la o medie bună între ce fac azi şi ce făceam în anii respectivi.

Îţi dai seama, în perioada aia, anii 2005-2006, fotografiam extremele. Şi aşa am trecut de la fotografia de revistă la ceea ce este acum. Probabil că Aiud a făcut trecerea, aproape inconştient, a fost o trecere lină de acolo aici.

Și cum ai ajuns în Berlin cu expoziție?
Mi-a propus Alexandra Crăsnaru, de la ICR Berlin (unde va fi și găzduită expoziția). N-o cunoşteam, dar mi-a scris prin primăvară şi mi-a spus că există acest European Month of Photography în Berlin. E doar o dată la doi ani şi doar pe bază de invitaţie, iar anul acesta România voia să propună un fotograf. Alexandra m-a întrebat dacă sunt de acord să trimită portofoliul Bumbata. Am zis da şi aşa am ajuns la Berlin via Aiud.

Urmărește VICE pe Facebook

Citește și alte chestii despre fotografi:
Am vorbit c-un fotograf care a urmărit refugiații atât de aproape, încât și-a luat bătaie alături de ei
Ce experiențe tâmpite ai când ești fotograf de club
Drumul unui fotograf român prin China îți arată că cele două țări nu-s așa diferite