Povestea oribilă a celor doi frați negri răpiți și obligați să fie monștri la circ

În 1899, George și Willie Muse, doi frați de nouă și șase ani, au fost răpiți din Truevine, Virginia, și au fost obligați să devină circari. Erau doi frați albinoși din părinți afro-americani, într-o vreme când negrii aveau drepturi puține spre deloc. Pielea albă și caracteristicile de negri le dădeau o alură exotică. Acest lucru a fost exploatat de „Cel mai grozav show de pe pământ", al circului Ringling Brothers and Barnum & Bailey, care i-a obligat să joace roluri de canibali, „ciudați" cu capete de oaie și de „ambasadori de pe Marte".

Frații erau superstaruri internaționale cu mult înainte să avem noi televizoare. Prestau pentru mulțimi la palatul Buckingham și în Madison Square Garden. Dar în tot timpul ăsta, mama lor, Harriet, a refuzat ideea că au dispărut și a petrecut aproape trei decenii încercând să-i aducă înapoi.

Într-o carte recentă editată de Little, Brown and Company, Truevine: Two Brothers, a Kidnapping, and a Mother's Quest: A True Story of the Jim Crow South, jurnalista Beth Macy descrie destul de palpabil modul extrem în care au fost abuzați negrii la începutul secolului XX. Își amintește de povestea fraților Muse, dar și misiunea grea a mamei lor de a-i găsi. Vreme de câteva decenii, povestea tăinuită a modului în care „Eko" și „Iko", așa cum erau numiți la circ, au redevenit George și Willie a stat închisă în cercul familiei, majoritatea agramați. Macy a avut nevoie de 25 de ani pentru a afla tot adevărul. S-a folosit de „insistențe finuțe" și a câștigat încrederea familiei.

În carte, Macy descrie meticulos zona rurală din Virginia, faima alambicată a „ciudaților circului" și povestea incredibilă a unei negrese care i-a sfidat pe albi ca să transforme două „proprietăți umane" înapoi în oameni. Am vorbit recent cu Macy despre călătoria fraților Muse, despre statutul pe care îl merită mama lor, dar și despre modul în care rasismul a însemnat mai mult decât separarea unor bunuri.

VICE: Înainte să citesc cartea asta, nu știam despre frații Muse. Poți să-mi povestești un pic despre viața lor de vedete?
Beth Macy: Erau printre cele mai mari atracții ale bâlciului Ringling Brothers and Barnum&Bailey între anii '20 și '30, când genul ăsta de circ era în vârful divertismentului vremii în America. Ziua în care bâlciul ajungea în oraș era cea mai importantă zi din an, după Crăciun. Oamenii se înghesuiau să vadă caravanele circului când se instalau, chiar dacă nu-și permiteau să cumpere efectiv bilet la spectacol.

Frații Muse au prestat în fața regalității și în spectacole care se jucau în Madison Square Garden cu casele închise. Numărul lor apărea în primele rânduri din New York Times. În adolescență, figuraseră ca „exponate" în circuri mai mici. Pielea albă și ochii albaștri erau ieșite din comun. După câțiva ani, impresarii lor le-au dat niște instrumente, dar gluma s-a întors împotriva lor: se pare că frații Muse reușeau să reproducă melodii la primă audiție pe aproape orice instrument, de la xilofon, la saxofon și mandolină.

Povestea lor pare incredibilă la suprafață, dar tu ai săpat mult mai adânc. Ai petrecut 25 de ani pentru a ajunge la adevăr. Cum au fost anii ăștia?
Prima dată când am întrebat-o pe Nancy Saunders dacă pot scrie o poveste despre stră-unchii ei celebri, mi-a spus (ca și altora care au încercat să scrie povestea) să dispar. După zece ani, când Willie Muse a murit, ne-a dat voie, mie și unei colege, să redactăm un foileton, dar nu ne-a spus mare lucru. Secretul a fost perseverența non-agresivă, veșnica reîntoarcere. Cum spunea Robert Caro (câștigător Pulitzer), „Timpul înseamnă adevăr". E nevoie de timp ca să consolidezi relația cu subiecții tăi, așa le câștigi încrederea. Cred că treaba asta se pierde într-o societate atât de agitată ca a noastră. Sunt un unicorn în lumea jurnalismului. Am locuit în același oraș, nu prea mare, iar stabilitatea mi-a permis să scriu două cărți profund descriptive.

Îmi poți povesti despre mama fraților Muse și despre greutățile pe care le-a îndurat pentru a-și recupera fiii?
Ea e cu adevărat eroul fără lauri: o menajeră agramată, în momentul cel mai dur al segregației, care trăia într-un oraș unde autoritatea supremă era fondatorul și liderul KKK. L-a înfruntat atât pe el, cât și pe avocații puternici ai circului. Asta când a reușit în lupta pentru fiii ei. Ce îndrăzneală pe capul ei. Putea să fie linșată. Dacă a reușit să țină piept atâtea decenii și a răsturnat sisteme care aveau scopul de a-i călca în picioare drepturile legale, gândește-te cum ar fi fost ea azi. Cineva ar trebui să-i facă o statuie. Și-a păstrat coloana vertebrală. A fost dată naibii.

Nu știa să citească, pentru că dijmașii nu aveau acces la educație. Nu știu exact de unde aflase că fiii ei sunt la circ atunci când a venit să și-i ceară înapoi, în 1927. Le-a spus rudelor că i-au apărut în vis. S-a aruncat curajoasă în gol: s-a înfruntat cu avocații Ringling și cu vreo opt polițiști la circ. A ținut-o sus și tare până și-a recuperat băieții. Ca negresă, ar fi trebuit să stea în banca ei.

Cum au fost tratați frații Muse la circ? S-au îmbunătățit viețile lor odată deveniți vedete?
Erau agramați, pentru că nu li se permisese accesul la școală, așa că n-am descoperit nimic scris vreodată de ei. Știm că le-au povestit rudelor despre anii de început, când fuseseră traumatizați, ținuți captivi și li se spusese că mama lor a murit. Mai știm că au fost luați la mișto în mass-media și că traficarea lor n-a fost pusă vreodată la îndoială.

Când mama i-a recuperat și a ajuns la o înțelegere cu circul, decizia de a se întoarce a fost a lor. Dar alegerea a fost foarte grea. Cum era mai bine: acasă, într-o baracă fără apă curentă (unde oamenii îi luau peste picior) sau pe drum, cu circul (care le fusese casă aproape întreaga viață)? Viețile lor s-au îmbunătățit când li s-a permis să-și viziteze mama, se vede clar din fotografiile mai noi.

Care e diferența dintre perioada lui Jim Crow și relațiile actuale între rase, cel puțin în țara asta?
Stră-stră-stră-nepoata fraților, Erika Turner, are o anecdotă la sfârșitul cărții. Era la o oră de psihologie, în liceu, după revoltele din Baltimore cu privire la modul în care fusese tratat Freddie Gray de către poliție. Colegii ei, majoritari albi, criticau jaful, în vreme ce ea încerca să explice că evenimentele astea nu se petrec din senin, ci vin ca efect al unor secole de exploatări.

Mulți albi nu vor să discute despre rasă. E în afara zonei de confort. Mulți spun că sclavia a rămas în trecut, la mai mult de un secol distanță, iar cei care trăiesc azi nu au nicio legătură cu asta. Dar tocmai amănuntele acestor povești, de la sclavie și segregare la drepturi și încarcerări în masă, stau la baza vieții actuale din America. Citez exemplele unei vârstnice care încă tremură când își amintește batjocoririle pe care le primea în drum spre școală sau momentele când i se dădea prânzul printr-o fereastră și era obligată să mănânce afară, pe vreme rea, pentru că era interzis accesul „negroteilor" în casă.

Rasismul a fost mai complex decât separarea unor bunuri. Deși am petrecut mai mult de treizeci de ani ca să scriu despre oamenii marginalizați, a fost mult mai dur decât îmi pot imagina. Ziarele din țară publicau serii de benzi desenate rasiste, cum ar fi Cugetările lui Hambone. Majoritatea albilor îi considerau pe negri ființe inferioare. Inclusiv majoritatea strămoșilor noștri, care beneficiau din exploatarea unei subclase de culoare. Cred că toți avem nevoie de o parte din moștenirea asta. Dar pentru a deține, trebuie mai întâi să conștientizăm.

Cartea pare că e o istorisire concentrată pe exploatarea acestor frați, dar e de fapt o poveste despre concepte mai importante, ca iubirea.
Bâlciul a fost subiectul senzațional, însă cartea asta vorbește despre îngroparea istoriei, despre modul în care povestea unei familii a fost mușamalizată de instituțiile albilor. Esența cărții este despre eforturile a două negrese de a face dreptate. Nu numai Harriet, mama, dar și stră-strănepoata ei, Nancy, care a dat în judecată cea mai mare corporație din oraș atunci când Willie Muse a fost tratat abuziv. Nancy a crescut fiind arătată cu degetul pentru ciudățenia unchilor ei, atât de albi cât și de negri, așa că și-a pus o mască de femeie dură. Rudele o numesc, drăgăstos, Gardianul. După 25 de ani, mi-a dat în sfârșit voie să spun povestea. Și asta nu de dragul familiei, ci pentru că oamenii trebuie să învețe cum să se accepte unii pe alții, indiferent de diferențe. Și pentru că unchiul ei, Willie, merita să aibă ultimul cuvânt.

Traducere: Alexandra Andrieș.

Urmărește VICE pe Facebook

Mai citește despre răpiri:
Ce să faci dacă ești luat ostatic
Un fost corespondent român de război îți explică cum funcționează răpirile teroriste
Oamenii care susțin că au fost răpiți de extratereștri mi-au desenat experiențele lor