Filmele astea îți arată încă o dată de ce avortul ar trebui să fie legal peste tot în lume

De-a lungul timpului, s-a schimbat destul de mult ce înțelegem prin „abortion film”. În timpul așa-numitului Cod Hays, care dicta ce (și mai ales ce nu) ar trebui să vadă publicul american, morala era foarte clară: personajele care făceau avort erau lovite de tragedie și viața lor n-o lua unde trebuie, semn c-au supărat zeii. În timp, personajele au devenit mai nuanțate, la fel și motivele lor, iar avortul n-a mai fost un plot point care să încurce viețile personajelor masculine, ci a devenit tema filmului. 

Dintre filmele din 2000 (și, mai mult, adresat efectiv tinerilor), Juno (r. Jason Reitman, 2007) era despre o adolescentă rebelă care rămâne însărcinată accidental cu colegul ei de bancă de la chimie. În timp ce regizorul o face pe protagonistă problematică și câteodată doubtful, filmul bifează galeria invizibilă a clișeelor împământenite ale genului. În drumul său de a renunța la copil, ea dă de o colegă creștină, cu ochi serafici, care o convinge să nu renunțe la idee și să ducă sarcina până la final. 

Găsește, astfel, un cuplu-vitrină care sigur ar putea adopta copilul, dar, ce să vezi, și-acolo-s probleme: ea e ridiculizată ca femeia control freak, obsedată de curățenie, iar el e un reprimat care trăiește în amintirile rock’n’roll de la subsol, nepregătit pentru a deveni tată. Filmul a avut parte de tot felul de reacții mixte, fiind probabil unul din puținele care domolește tabere - baricada pro-life a fost mulțumită că bebelușul are, în final, o familie, iar baricada pro choice e bucuroasă că Juno ajunge, totuși, să ia o decizie pentru sine, care să-i aducă echilibrul, în ciuda stigmelor sociale cu care se confruntă zilnic.

În contextul zilelor noastre, unde în Polonia avortul a devenit ilegal, și totodată se fac presiuni asupra atâtor state pentru a adopta această măsură, nu mai e loc de nuanțe. Pentru asta, am văzut o serie de filme recente regizate de femei (dar nu numai), care schimbă într-un fel narațiunea standard asupra avortului, înlăturând parțial sau integral stigma pe care filmele anterioare o puneau, mai explicit sau nu, pe tinerele fete care-și doreau o întrerupere de sarcină. Într-o manieră subtilă, e o formă de activism social. 

Never Rarely Sometimes Always (r. Eliza Hittman, Ursul de Argint la Berlinale în 2019) pornește de la cazul real și tulburător al unei tinere care a murit după ce i-a fost refuzat un avort medical. Povestea filmului nu e însă despre asta, ci despre drumul de la Pennsylvania la New York al lui Autumn, o adolescentă abuzată moral și fizic, care nu mai are forța necesară pentru a spune cuiva prin ce trece. 

De ce New York? Pentru că acolo ar putea face avort legal, fără acordul părinților, altfel toate porțile îi sunt închise. Alături de ea e Skyler, verișoara ei, cu care nu prea vorbește – voiajul lor e acoperit de liniște și cuvinte nespuse – și, la fel ca la Mungiu în 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile, fetelor li se pun multe bețe-n roate. 

Sarcina e prea avansată, trebuie să mai rămână încă o noapte în oraș, banii se termină, în gară nu se poate dormi, iar Skyler e nevoită să accepte avansurile și pipăielile unui străin să facă rost de bani.

Cea mai grăitoare secvență are loc într-o stație de metrou: în timp ce străinul o sărută, iar ea e vizibil terifiată, Autumn o ține de mână. Filmul începe, de altfel, cu un moment în care Autumn cântă în fața unui public și e ridiculizată. E limpede că greutatea filmului nu o reprezintă avortul propriu-zis: îți faci griji pentru ce se va întâmpla cu protagonista după, înțelegi contextul în care a apărut sarcina și că timiditatea și baterea în retragere a fetei vin în urma lipsei de afecțiune sau încredere. 

Unpregnant e la polul opus. Poleiala de comedie ușoară a călătoriei (aici, protagonista pleacă cu prietena mai ciudățică din copilărie, pe care a abandonat-o pentru fetele mai populare, care n-ar înțelege că vrea să facă avort) lasă activismul puțin cam light. De pildă, la un moment dat, fetele ajung să fie semi-sechestrate de un grup de creștini pro-life, care vor s-o împiedice cu orice preț să ajungă la clinică și să facă avort, o urmăresc în deșert, urlă la ea cu megafonul.

În călătoria asta, care-i mai mult despre prietenie, avortul devine secundar. Fetele se plimbă cu limuzina unui mafiot, se ceartă fiindcă una a bârfit-o pe cealaltă etc.. Din punctul ăsta de vedere, nu știu în ce măsură nuanțează discursul despre avort, însă cu siguranță îl fac să pară o formalitate (ceea ce ajută, oricum, dacă ești minoră și ți se pare că e sfârșitul lumii dacă ai rămas însărcinată). 

Ce au în comun filmele ca Juno și cele care îl urmează e că toate protagonistele lor sunt femei absolut obișnuite, care n-au defecte majore și nu și-au dorit să rămână însărcinate, pentru că viețile lor sunt prea complicate pentru a aduce pe lume un copil. Cel mai bun exemplu (și preferatul meu totodată) e Saint Frances (chit că e regizat de un bărbat, Alex Thompson, e extrem de atent și documentat în legătură cu problemele feminine), unde eroina, o tipă de 34 ani, crede că lumea e prea neprimitoare pentru copii, iar ea, la rândul ei, e prea haotică pentru a-i oferi un sprijin. 

Avortul are loc în prima parte a filmului, tratat într-o manieră ludico-ușurică (ia câteva pastile, pe care le topește în gură, apoi așteaptă procesul anevoios). Prietenia ei cu Frances, fetița pentru care face babysitting, nu vine ca o contrapartidă moralistă care să susțină că, uite, ar fi putut fi o mamă excelentă.

Ce spune filmul, de fapt, e că poți face un avort (deci să nu vrei să aduci momentan pe lume un copil) și, în același timp, să ai instincte materne față de un copil străin – ele nu se exclud în vreun fel și nu o fac pe Bridget a lesser human being.

La toate astea se mai adaugă și discuția despre depresia post-partum sau tot soiul de experiențe feminine care rămân de obicei tabu: cum se modifică trupul tău după o naștere, cum e în regulă să ai sentimente confuze când ești o proaspătă mămică etc.. Să fim serioși, suntem tot mai intruzivi unii față de ceilalți, așa că poate filmele astea ar putea să îți mai domolească puțin instinctele de a privi lucrurile doar în alb și negru. Până la urmă, aisbergul e mai mare decât poți cuprinde cu privirea. 

Georgiana Mușat e critic de film. Scrie pentru Films in Frame, FILM, Eye For Film, Acoperișul de Sticlă. Urmărește foarte mult meta-cinema și lucrează la o disertație despre femei roboți, cu focus pe reprezentarea de gen.