Ziua în care doi bărbați s-au „căsătorit” în România și alte derapaje homofobe din anii ‘90-2000

Pe 14 august se va desfășura marșul Bucharest Pride, iar asta înseamnă și că nu mai poți scrolla liniștit pe Facebook fără să dai la fiecare cinci minute peste obișnuitele opinii homofobe pe care nu le-a cerut nimeni și care încep cu „nu sunt homofob, dar”. 

Mulți dintre cei care nu-nțeleg importanța unui marș care cere drepturi egale pentru toți cetățenii probabil nu știu că timp de peste 60 de ani în România puteai fi încarcerat sau supus abuzurilor pentru simplul fapt că aveai altă orientare sexuală. 

Incriminarea relațiilor consimțite dintre persoanele de același sex a fost introdusă în Codul Penal în 1936, pe vremea lui Carol al II-lea, iar comuniștii au trecut la nivelul următor și au adoptat în 1968 infamul articol 200. Dacă te turna cineva că nu ai fi „cum trebuie”, puteai face de la un an la cinci ani de închisoare. 

Ai zice că o asemenea aberație ar fi trebuit să dispară odată cu căderea comunismului, dar articolul 200 a mai stat bine-mersi în Codul Penal până în 2001, când a fost abrogat. Desigur, nu pentru că s-ar fi schimbat peste noapte mentalitățile politicienilor și ale societății civile, ci pentru că na, voia și România în UE, iar asta nu se prea putea cu așa o legislație medievală.

Dacă ți se pare că discursul media pe tema orientării sexuale nu e unul foarte progresist, stai să vezi cum era în 2001, când românii, în frunte cu BOR (da, unele lucruri nu se schimbă niciodată), fierbeau pe motiv că n-o să mai facă homosexualii închisoare.

La unul dintre evenimentele Asociației ACCEPT din săptămâna Pride am avut ocazia să văd un montaj al unor fragmente din emisiuni TV din epocă care tratau subiectul homosexualității și al abrogării Articolului 200. E o bucată de istorie cu care vor rezona atât cei care au crescut cu Andrei Gheorghe și Mihaela Tatu, cât și cei care abia se nășteau când se dezincrimina homosexualitatea în România. 

Din păcate, videoul nu e public, pentru că asta ar presupune foarte multe aprobări din partea televiziunilor, dar îți voi prezenta câteva highlight-uri. Primul dintre ele, un exemplu clasic de cringe, e un reportaj PRO TV unde cameramanul filmează funduri de oameni, în timp ce vocea de pe fundal prezintă lucrurile așa: „Un subiect alunecos, dar care mai trebuie uns pentru intrarea în Europa. Nu-l poți da la spate: homosexualitate”.

Ca să aflu mai multe despre cum era prezentată homosexualitatea în media acelor vremuri, am vorbit cu Ana Ciutu, om de comunicare și evenimente la ACCEPT și cea care s-a ocupat alături de Ilinca Micu de documentarea acelui montaj. „M-am născut în ‘83, așa că subiectul orientării sexuale în presa românească mi-a scăpat printre degete în anii copilăriei”, povestește Ana. 

„Chiar și așa, tot într-un ziar am citit prima dată cuvântul «homosexual», la începutul anilor ‘90. Aveam vreo nouă ani pe atunci, iar presa vremii vuia în căutarea celor care l-au ucis pe dirijorul Ioan Luchian Mihalea. Am citit aproape pe silabe cuvantul «homosexual» scris cu majuscule pe prima pagină a unui ziar și am întrebat ce înseamnă. Un medic de familie mi-a răspuns sec că «homosexualii sunt oameni bolnavi». N-am prea crezut, știam și eu câteva nume de boli și toate se terminau în «-ită»: amigdalită, bronșită.”

Ana a intrat în arhiva asociației ACCEPT și a avut ocazia să citească și să vadă cu mintea de acum o serie de articole de presă, știri, reportaje de la finalul anilor ‘90 și începutul anilor 2000. Fake news-urile erau și atunci în floare, astfel că li se acorda spațiu de emisie unor „specialiști” care spuneau că homosexualitatea e o boală, precum cercetătorul androlog de mai jos, care spune că „din păcate dorința sexuală este mult mai mare la ei decât la normal. E un aspect care-i face uneori să-și expună anomalia în public. Cu această ocazie, îi sfătuiesc pe homosexuali să înțeleagă că au o boală și să fie foarte atenți să nu o propage”.

De mare angajament și reportajul din Casablanca, unul dintre primele cluburi LGBT, unde ți se spune că „homosexualii și lesbienele pot avea orice vârstă, rasă, religie sau naționalitate”. Pe fundal vei auzi, dacă ești atent, piesa „Doi ochi căprui” de la Bambi.

Andrei Gheorghe a organizat chiar și o dezbatere între Florin Buhuceanu de la Asociația ACCEPT și un reprezentant BOR. Ana spune că însăși ideea de a supune dezbaterii dreptul la egalitate și respect este profund greșită. „Asta inevitabil generalizează, dezumanizează și pornește de la premisa că ar fi în regulă să emitem opinii despre orientarea sexuală a unei persoane, să fim sau nu de acord cu ea și să emitem păreri despre abilitățile unei persoane LGBT de a fi părinte, fără măcar să o cunoaștem.” 

Acum, ca atunci, se vorbește despre „pericolul homosexual”, iar oamenii politici susțineau că dezincriminarea homosexualității ar fi o „încurajare”. Senatorul Aron Belașcu de la PRM (bine, deja n-ar trebui să te surprindă) a mers chiar mai departe și a vorbit în plenul parlamentului despre Sodoma și Gomora și cum homosexualitatea este „mijlocul principal de contamidare (sic!) cu SIDA”. De fapt, statul român e mijlocul principal, dacă ții cont de adevăruri.

Într-o notă mai personală, Mihaela Tatu a invitat în platoul emisiunii Viața bate filmul două tipe care să vorbească despre viața lor de cuplu. Deși acestea apucă să-și spună poveștile fără întreruperi, ar fi meritat niște întrebări mai inteligente decât „Cum e la voi în casă, cine e cocoșul, cine cântă? Cine aduce banul? Cine e bărbat și cine e femeie?”. Răspunsul uneia dintre femei e pe măsură: „Nu știu, n-am veleități zootehnice”.

Ana spune că în arhiva ACCEPT există mii de materiale de presă și chiar dacă încă nu a reușit nici pe departe să le parcurgă pe toate, i-a sărit în ochi un reportaj din revista ELLE apărut când Articolul 200 era încă în vigoare. „Vorbim de un reportaj pe șase pagini publicat fără să se teamă de ce ar fi putut urma. Probabil că la acea vreme a fost un act de curaj, dar eu îl consider un gest firesc și necesar.”

Din fericire, în ultimii ani și-a făcut loc în presa din România și abordarea umană a subiectului comunității LGBT. „Tot mai mulți jurnaliști înțeleg că în spatele acestei etichete se află niște oameni și poveștile lor de viață. Oameni la fel de banali și plictisitori sau poate dimpotrivă, la fel de interesanți și complecși. Iar campania #ComeOutSpeakUp lansată de ACCEPT în cadrul Bucharest Pride 2021 e fix despre oameni și poveștile lor de coming out”, explică Ana. E mai relevant ca niciodată ce spunea una dintre femeile invitate în emisiunea Mihaelei Tatu: „Îmi doresc dreptul la indiferență”.