Bărbaților, prietenia cu voi e sortită eșecului

Când aveam 14 ani, un băiat de la școala mea mi-a trimis acasă trandafiri. Nu-i voiam, dar cu toate astea i-am mulțumit pe Facebook Messenger fiindcă nu ne cunoșteam prea bine. Prietenia noastră avea loc pe social media: like-uri și comentarii despre al șaselea sezon din nu știu ce serial sau noul album al unei trupe. Un simplu „mulțumesc” nu a părut îndeajuns pentru el. Voia să mă facă să ies la date cu el. Trandafirii fuseseră scumpi și eu eram „o nenorocită nerecunoscătoare”. Bărbații văd prieteniile cu femeile ca pe niște tranzacții. Îți poți imagina așa: Introduc un respect fals și complimente cu substrat într-un aparat de păcănele din care ar trebui să rezulte picioare desfăcute și devotament feminin complet. 

Sigur, am prieteni bărbați. Am prietenii bune cu unii și lungi cu alții. Simt adesea că unii dintre ei doar își așteaptă rândul. Chiar dacă la început am comunicat că nu sunt interesată de o relație sexuală sau romantică cu persoana respectivă.

În aceste prietenii mi se reamintește frecvent că ei încă cred că sunt sexy și „bună de futut”. Situațiile astea sunt dificil de navigat. Mi se pare greu să împac prietenia și încrederea pe care le am față de ei cu comportamentul ăsta egoist și controlat de penis. În același timp, în momentele alea mi-e frică să nu rănesc cu respingerea mea. Nici măcar nu observ că acelei persoane nu-i pasă dacă eu sunt rănită. 

Nu zic nimic fiindcă sunt pe un teren minat din punct de vedere social. Dacă mă supăr, risc să confirm stereotipul femeii isterice. Dacă nu zic nimic, confirm cât de confortabil mă simt în rolul obiectului sexual.

„Mi-e frig”, spun eu în timp ce mă întorc de pe balcon în apartament. 

„Se vede”, răspunde A., cu care sunt prietenă de câteva luni, și arată spre sfârcurile mele pe care, dacă le privești de aproape, le poți vedea prin bluză.

„Fac parte din ținută”, spun eu inconfortabilă. În bucătărie îmi arunc la chiuvetă șampania din pahar fiindcă nu știu ce să fac cu furia mea. Șampania se duce pe scurgere, dar furia rămâne. 

Când descriu situația mai târziu unui alt tip, adaug: „Și tu tratezi prietenia cu mine în mod similar. Cred că la un moment dat vei calcula ce șanse ai cu mine, deși ți-am spus deja că nu sunt interesată.” Mă aștept la o reacție în care să pară jignit. În schimb, dă din cap. 

„Clar a fost așa pentru mine la început. Acum nu.”

Cu un an în urmă, un tip cu care credeam că sunt prietenă, m-a lăsat la un colț de stradă fiindcă nu am vrut să-l sărut. A plecat cu bicicleta și mi-a urlat din mers: „Am destui prieteni”.

Manspreading, mansplaining, constructul sexist al friendzone - cuvinte cheie care provoacă și ilustrează destul de bine spațiul ocupat de bărbați. Sigur, sexismul este pretutindeni, la fel și argumentul „sunt lupte mai importante de dus”. Dar oricine clasifică aceste conflicte ca fiind neimportante duce discursul într-o zonă de nepăsare. Începe la scară mică: în prietenii, bărbații așteaptă sex fiindcă îl vor, pe stradă fluieră după femei fiindcă le vor. Dacă banalizezi ocuparea masculină a spațiului, nu vei putea critica mișcările identitare care se bazează pe această aspirație masculină. De exemplu, ești familiar/ă deja cu aspirațiile incelilor. Pe forumuri și în clipurile de pe YouTube, dau vina pe femei că nu fac ei sex.

În urmă cu două săptămâni, un fost prieten bun m-a apucat de sâni și apoi și-a cerut scuze pentru comportamentul lui într-un document Word de două pagini în care mi-a explicat că a simțit „un vibe”. Să discute despre acel „vibe” înainte să acționeze pe baza lui nu i-a trecut prin cap. Poate unele grupuri de prieteni sunt doar câțiva bărbați care stau la coadă în fața organelor sexuale. Prima oară când au avut o conversație cu mine mai profundă, au extras un număr. Și acum așteaptă să iasă câștigător. 

Între timp, trebuie să întrebe mereu. La ce număr suntem? Cum e situația? De obicei funcționează cam așa: ies cu prietenii, bem ceva, vorbim serios și în același timp totul e luat la mișto. Apoi unul dintre prietenii mei îmi reamintește că încă mă consideră atrăgătoare. Dacă îl refuz, aud adesea: „Iar mă bagi în friendzone”. Își pun mâinile pe piept ca și cum i-ar fi afectat fizic cuvintele mele. Iar eu vreau să urlu la ei și în același nu vreau să se schimbe atmosfera. 

Ce e aia friendzone? Un bărbat arată unei femei un minimum de respect și se așteaptă la o răsplată sexuală sau romantică. Dacă nu o primește, își simte masculinitatea rănită.

Pentru că se discută atât de des despre friendzone, mă întreb mereu de ce nu vorbim destul și despre cealaltă parte. Eu sunt prietenă cu un bărbat, el mimează o prietenie cu mine, dar de fapt doar așteaptă până îmi schimb părerea și vreau să intru într-o relație sexuală cu el. Asta e de fapt mult mai rău decât să ajungi în „friendzone”. Îndeajuns de amuzant, primește o cantitate normală de respect în friendzone (dacă nu vorbește mereu despre asta) și o prietenie. Dar nu vor să vadă asta. Fiindcă în loc să accepte situația, aceste tipuri de oameni preferă să ignore cealaltă persoană fiindcă practic nu se respectă decât pe ei înșiși. 

Într-o prietenie ar trebui să poți să discuți despre un interes sexual sau romantic. Dacă ești respins, ar trebui să accepți și nu să te prefaci. Fiindcă dacă nu o lași baltă, mă faci să mă simt mică, fără valoare, la fel și refuzurile mele.

Articolul a apărut inițial în VICE DACH.