Am fost total nepregătită pentru avortul meu pentru că nu se vorbește despre asta

E martie 2020 și mă uit cu neîncredere la cele două linii de la un test de sarcină pe care l-am cumpărat de la o farmacie. Relația mea se încheiase cu două zile înainte, tocmai ce fusesem anunțată că eu și colega mea de apartament urma să fim date afară din casă, iar din cauza procrastinării extreme mai aveam o lună să-mi termin lucrarea de licență. Colega mea se aștepta la asta, eu nu. Eram obosită de săptămâni întregi, puteam să mănânc doar mango - apoi vomitam iar totul - și mă îndoiam de toate lucrurile. „Cred că ar trebui să faci un test”, mi-a spus ea. 

Două săptămâni mai târziu aveam programare la o clinică de avort. Poate părea o decizie ușoară, dar cu siguranță nu a fost așa pentru mine.

Nu sunt singura care a luat decizia asta: în 2019, 32.233 de avorturi au fost făcute în Olanda. Asta înseamnă că din fiecare o mie de persoane cu uter, cu vârstele cuprinse între 15 și 44 de ani, în jur de nouă persoane au făcut un avort. Conform informațiilor cunoscute, de departe majoritatea avorturilor au loc la persoane cu vârstele cuprinse între 25 și 30 de ani.

În România, în ultimul an, în cel puțin cinci orașe din România au fost făcute avorturi în afara unui spital, fără personal medical și-n medii nesterile.

La 25 de ani, făceam parte chiar din grupul țintă - dar, deși am un anturaj foarte destupat la minte, nu știam pe nimeni pe atunci care să fi avortat. Oamenilor le e greu să discute despre avort. Cercetările făcute de agenția Ipsos, comisionate de Humanist Association, arată că 69 la sută dintre olandezi nu au vorbit niciodată despre avort (destul de surprinzător, 85 la sută cred că să discuți despre avort ar trebuie să fie mereu posibil).

Faptul că avortul încă e un subiect dificil și controversat în Olanda a devenit dureros de clar în ultima vreme. Documentele solicitate de Fundația Clara Wichmann au arătat clar că, din 2014, guvernul olandez a acordat milioane de euro ca „ajutor de stat interzis” organizației Siriz. Ea ajută femeile care au rămas neintenționat gravide, dar are și rădăcini anti-avort: organizația crede că viața începe de la concepție și a fost fondată de către Association for the Protection of the Unborn Child, o organizație care este anti-avort. 

De asemenea, știrea că o nouă lege în Texas interzice întreruperea sarcinii după șase săptămâni, fără excepții pentru cazurile de incest sau viol, accentuează că dreptul la avort nu mai e sigur. Legea Senatului din Texas invocă dreptul civil, ceea ce înseamnă că cetățenii pot da în judecată pe oricine implicat într-un avort. Drept urmare, nu numai persoanele gravide, ci și clinicile și chiar șoferii de taxi pot fi dați în judecată și pot risca o amendă de zece mii de euro. 

Când ești însărcinat/ă în șase săptămâni înseamnă că menstruația îți întârzie două săptămâni, un lucru care este întâlnit la aproape toate persoanele cu uter. Modificările ciclului menstrual și fluctuațiile hormonale nu apar numai în timpul sarcinii, ci și din cauza stresului, a sportului excesiv, a unor medicamente, a bolilor sau a perturbării ritmului circadian. Majoritatea oamenilor cu menstruație nu vor fi surprinși dacă le întârzie ciclul două săptămâni. Eram gravidă în șase săptămâni când am aflat asta. Dacă aș fi locuit în Texas, aș fi fost obligată să-mi duc sarcina până la termen.

Sunt foarte fericită că am putut să decid pentru mine, dar asta nu înseamnă că a fost ușor. La trei zile după ce am aflat că sunt gravidă, a început primul lockdown. Nu se știa prea multe despre virus pe atunci și mi s-a spus că, fiindcă îmi curgea puțin nasul, din păcate nu aveam voie să merg la clinică - sau la ginecolog. În plus, nu-mi puteau fi trimise pastilele pentru avort de către medicul de familie în situația asta de urgență. Ca metodă de precauție, am fost deci forțată să mă carantinez timp de două săptămâni în camera mea de 20 de metri pătrați. Dacă aveam simptome de coronavirus, trebuia să amân avortul, iar cu fiecare zi care trecea, alegerea devenea mai dificilă pentru mine. Nu știam dacă aș mai fi putut avorta câteva săptămâni mai târziu. 

A fost o perioadă nasoală. Viața mea era un haos și, sincer, mă simțeam și deprimată din cauza hormonilor. Tânjeam după o îmbrățișare, dar nu îndrăzneam nici să-i ating pe colegii de apartament. Mă temeam că din cauza neatenției mele nu voi putea să fac avortul și că va trebui să cresc copilul cu părinții mei. Să rămâi gravidă fără să planifici asta e una, dar să fii forțată să păstrezi copilul fiindcă ai fost neatentă din nou? Număram zilele până la avort în timp ce mă chinuiam cu vinovăția și rușinea. Simțeam o nevoie puternică să-mi împărtășesc povestea cu prietenii, dar n-am vrut să o fac la telefon. Să mă amorțesc cu alcool sau iarbă nu era nici asta o opțiune pentru mine, fiindcă, deși știam că nu vreau să păstrez copilul, mi se părea că aș fi lipsită de respect să rănesc ceva ce creștea în mine. 

Întotdeauna am susținut că decizia ar trebui să aparțină numai persoanei însărcinate. Dar când am rămas gravidă, habar nu aveam care era alegerea mea. Cea mai mare dorință a mea a fost mereu să devin mamă, dar mi-am spus că nu vreau să am copii până nu am o stabilitate. După cum îți poți imagina, nu era cazul acum. Nu aveam o casă, nici licență, nici iubit și nici bani, fiindcă îmi pusesem pe pauză joburile de freelancer anul ăla ca să lucrez la lucrarea de licență. Era cel mai prost moment să fiu gravidă și cu toate astea aveam dubii dacă să păstrez sau nu copilul. 

Am căutat online povești ale femeilor care au făcut avort și care-mi înțelegeau dubiile, dar nu am găsit decât articole de la tipe care voiau să avorteze cât mai rapid și nu li s-a permis, sau de la femei care au regretat decizia. Genul ăla de povești despre avort trebuie să fie spuse, dar nu mi-au adus validarea la care tânjeam atât de mult. Simțeam că erau două lucruri opuse pe care le puteam face în situația mea, dar eram confuză și singură. 

Eva de Goeij (în vârstă de 30 de ani) cunoștea și ea acele sentimente. În urmă cu aproximativ doi ani și jumătate, Eva a rămas gravidă și ales să facă avort. După o experiență neplăcută cu un protestatar anti-avort la clinică, a decis să-și facă publica povestea. Împreună cu Humanist Association, Bovengrondse și Dutch Company of Abortion Doctors, a fondat proiectul abortion buddy, în care voluntarii merg la clinică cu oamenii care sunt atacați pe drum de protestatarii anti-avort. 

M-am văzut cu Eva la o cafea, fiindcă amândouă am preferat să vorbim față în față și nu la telefon. Eva spune că, deși provine dintr-o familie progresistă, îmi înțelege sentimentul de rușine. „Mi-am analizat cu atenție decizia și am fost puternică la clinică, dar mi-a fost și foarte rușine. Am plâns mult în perioada aia.”

Și eu am încercat să fiu puternică la clinică. Când m-am trezit din anestezie după avort - încă puțin high - le-am spus doctorilor că mă pot duce singură în pat, fiindcă am jucat mereu baschet. Trebuia să mă recuperez câteva ore, dar după 15 minute am spus că vreau să plec acasă fiindcă trebuia să lucrez la licență. Odată ajunsă afară, am decis să merg pe jos până acasă, fiindcă nu am vrut să fiu o povară pentru nimeni. M-am gândit că nu trebuie să mă comport așa. Știam că avortul nu a fost vina nimănui, dar tot mă simțeam vinovată. 

Eva a înțeles și problemele hormonale cu care m-am confruntat. „Când am fost gravidă, m-am simțit extrem de obosită și emotivă. Nu mă simțeam în apele mele”, spune ea. Se acordă din ce în ce mai multă atenție efectelor hormonale, dar suntem încă departe de a le înțelege. De exemplu, nu știam că problemele hormonale din sarcină pot fi prezente chiar de la începutul ei. „Interviurile realizate pentru un studiu despre accesibilitatea îngrijirii de după avort au relevat că perioada sarcinii este foarte tulbure pentru mulți. E ca și cum mintea ta este înconjurată de ceață”, spune Eva. 

Sentimentele de nesiguranță, învinovățirea pentru tot și panica fără niciun motiv - pe toate le-am văzut ca fiind propriile mele neajunsuri. Simțeam că persoana care am fost cândva îmi scăpa printre degetele ca nisipul fin, până când ultimul grăunte din personalitatea mea mi-a rămas în palmă. A trecut mult timp până mi-am redobândit imaginea de sine după avort. Un an mai târziu, când am decis să vorbesc cu câteva persoane despre asta, am văzut că multe dintre ele au avut aceeași experiență. Dacă aș fi știut că depresia din timpul sarcinii se întâmplă și la oameni care au făcut avort sau care au pierdut o sarcină, aș fi putut să-mi gestionez mai bine sentimentele, în același fel în care o fac în săptămâna dinaintea menstruației, la PMS.

Ce m-a surprins însă este că, deși mă îngrășasem câteva kilograme, brusc mi s-a părut că trupul meu este foarte frumos. Sânii îmi erau mai plini decât de obicei și chiar și burtica mea rotofeie mi se părea simpatică. Deși mă simțeam oribil, mă percepeam și ca pe o zeiță a fertilității. „Înțeleg perfect asta”, spune Eva. „Aveam sânii imenși pe atunci. Aveam sentimente amestecate de rușine care alterna cu mândrie. M-am simțit super feminină și m-am gândit: ia uită-te la mine, pot să mă bucur de asta.”

Semnele sarcinii încă sunt vizibile pe corpul meu. La început mi s-a părut dificil, fiindcă de fiecare dată când mă uitam la el mă confruntam cu faptul că nu mai eram gravidă. Acum pot spune că nu m-am simțit niciodată atât de încrezătoare în corpul meu. Când mă uit la el, realizez cât de puternic este fapt corpul meu. 

Niciuna dintre noi nu s-a așteptat ca alegerea asta să aibă un asemenea impact asupra noastră. Eva: „Am fost foarte convinsă că vreau să iau imaginea de la ecografie cu mine acasă, dar când am avut-o în mână m-am gândit: în niciun caz”. Eu una nici nu am văzut ecografia, de teamă că nu-mi voi mai putea scoate acea imagine din minte. Eva îmi spune că Trudy Dehue, filosoafă și profesoară emerită de teorie și istorie, cercetează cum ni s-a schimbat percepția despre avort odată cu evoluția aparatelor. „Obișnuiam să vedem fetușii ca fiind o parte din femeia însărcinată, dar de când îi putem vedea individual, societatea a început să-i perceapă mai mult ca pe niște indivizi. Câteodată uităm că ei cresc într-un pântec, în corpul unei persoane. De asta sloganul stăpâna propriului pântec este atât de puternic. Fetusul crește în burta ta.”

Nu m-am putut pregăti pentru ce urma. Dar chiar dacă aș fi făcut-o, tot aș fi optat pentru un avort. Am gândit foarte bine decizia și în final am făcut ce am simțit că era mai bine în situația mea pentru mine și pentru viitorul copil. Doar fiindcă a fost o alegere grea pentru mine, nu înseamnă că e la fel pentru toată lumea. Avortul este foarte personal și cred că nimeni nu poate și nu ar trebui să aibă o părere despre corpul altei persoane. 

După părerea mea, problema în Olanda ține de modul cum vorbim despre avort. Conservatorismul creștin este înrădăcinat în legile și în sistemul nostru. Avortul este în codul penal. Auzim foarte puțin despre experiențele oamenilor cu sarcinile nedorite, iar asta stă în calea progresului. Să vrei și să poți să-ți controlezi fertilitatea este un lucru fundamental pentru emancipare. Stigmatul din jurul avortului formează de asemenea o barieră directă în jurul accesului pe care-l ai la îngrijirile de după avort, conform cercetărilor internaționale și naționale. 

Se discută mai degrabă despre câte zile sunt necesare ca să te gândești la ce vei face în loc de cum să pregătim cât mai bine oamenii pentru alegerea pe care trebuie să o ia. Expunerea poveștilor personale poate clarifica faptul că experiențele diferite - și perspectivele - pot coexista. În felul ăsta, poate fi obținută o îngrijire mai bună înainte și după avort. 

În final, m-a ajutat să vorbesc deschis despre experiența mea, deși fiecare trebuie să decidă asta pentru el/ea. În ciuda rușinii mele, am ales să-mi spun povestea aici. Știu cât este de important să realizezi că nu ești singur/ă. 

Articolul a apărut inițial în VICE Țările de Jos