De ce mulți tineri din România stau cu părinții și când au peste 30 de ani

Pătratul Roșu este un podcast bilunar despre toate lucrurile care îți vin în minte despre sex și viața sexuală și ți-e rușine să le zici cu voce tare, dar și despre tabuurile din relații și din viața de zi cu zi.

Relația unui copil cu părintele îi definește, de multe ori, viața. Și oricât de multe cărți s-ar scrie pe tema asta, nu există o rețetă pe care s-o urmezi și să zici că situația va fi perfectă. În ultimii ani ai văzut tot mai multe cazuri de copii care, deși sunt adulți, nu pleacă din casa părinților sau revin acolo când dau de greu. Uneori se ajunge și la situații absurde: dat în judecată copiii, că nu vor să plece din casă. Unii și reușesc prin așa demersuri. 

O analiză Eurostat din 2019 arată că în România peste 40 la sută dintre tinerii între 25 și 34 de ani încă stau cu părinții. Media Uniunii Europene este la 30 la sută. Țara noastră se mai remarcă și prin diferențele de vârstă la care copiii părăsesc locuința părinților: 25 de ani pentru femei, 30 de ani pentru bărbați. 

Ai putea zice că e doar vina copiilor, dar lucrurile nu sunt așa simple. În cel mai recent episod Pătratul Roșu am vrut să explorăm un subiect care oferă răspunsuri și la această dilemă: ce caracterizează o astfel de relație în care copiii se despart cu greu, sau deloc, de mediul familial.  

Ca oameni avem un mod foarte ciudat de a ne raporta la propria persoană și la cei din jur. Și mai des decât ai crede, multe dintre deciziile noastre au la bază cel puțin o traumă. Care deseori e trecută cu vederea, pentru că tinzi să bagi sub preș situația traumatică pentru a nu te mai gândi la ea.

Ca să facem un pic de lumină în ceea ce privește trauma ne-a ajutat psihoterapeuta Diana Vasile. Ea este, totodată, și președinta Institutului pentru Studiul și Tratamentul Traumei. De-a lungul acestui episod vei descoperi cum să identifici și să înțelegi acele lucruri care-s chiar sub nasul tău, dar refuzi să le vezi, pentru că s-ar putea să fie mult prea dureros.

Și, cu puțină răbdare, să găsești și niște soluții. Poți începe și de la următorul fragment despre relația copiilor cu părinții și cum separarea celor dintâi de cei din urmă, chiar și la maturitate, poate fi îngreunată chiar de o traumă.

Ascultă aici sau pe Spotify episodul complet

Pătratul Roșu: Ce înseamnă copil adult, ce vârstă le dăm?
Diana Vasile: Copii adulți le-aș spune celor între 22 și 25 și plus 25, dar nu aș zice chiar 30. Dar sunt copii care se apropie de 30 de ani și nu pleacă de acasă, chiar și de 40. Sunt copii și de 50 de ani care nu pleacă de acasă. Ca traumatolog, aș zice că ceea ce îi ține este traumatizarea relațională pe care o au cu părinții. 

Adică un fel de Sindrom Stockholm?
Ai punctat bine. Știi cum e, Sindromul Stockholm a fost definit în raport cu străinii. 

Cum s-a format acest sindrom?
E un mod de funcționare atât de subtil. O să-ncerc să-l desfac aici atât cât pot. Avem un autor care se referă la acest fenomen denumindu-l traumă de iubire și are la bază trauma de identitate. Aceste două concepte explică foarte bine de ce ar rămâne cineva atât de mult în relație cu părinții. Pentru că, de fapt, acei părinți nu pot să-i stimuleze, din varii motive și din punctul nostru de vedere și din cauza traumatizării lor, nu pentru că nu-și iubesc copiii. Traumatizarea îți orbește niște aspecte, îți împiedică niște capacități, influențează modul în care relaționezi cu celălalt, deci și cu copilul tău. 

Și de aceea noi spunem mereu că un părinte bun e un părinte care lucrează cu el însuși, se clarifică pe sine însuși, pentru că-n felul acesta își poate vedea copilul cu ochi clari. De aceea părinții traumatizați nu pot să recunoască unicitatea și dezvoltarea copiilor lor în afara prezenței lor. Și-atunci ce stimulează în acest copil este mai degrabă dependența, de aceea se numește traumă de iubire. 

Acest copil resimte că nu poate exista separat de părinții săi decât dacă are o utilitate sau un tip de conexiune. Aceste lucruri produc un soi de încurcătură relațională care face ca această relaționare să fie extrem de tensionată și, ca orice încurcătură, nu-ți mai dă voie să te desprinzi. 

Și cum îl scoți pe om de acolo?
Este un proces destul de anevoios, pentru că experiențele sunt în general timpurii și ajungi în timp la ele ca să poți să descurci. Și mereu dau acest exemplu al unui nod, mai multe fire încurcate între ele, cum le desfaci?

Le tai. 
Aia e, că aici nu poți să tai. Trebuie să le iei pe bucățele și să vezi ăsta de unde e, ăsta unde duce. Și durează. Niciodată nu merge o tăiere bruscă. Nici chiar celor care înțeleg că ar trebui să facă asta nu le reușește. E întotdeauna un proces. 

E adevărat însă că mai întâi trebuie să înțelegi că trebuie să se întâmple asta, dar trebuie să ai puterea să faci asta. Și Constantin Brâncuși - nu era el psihologul psihologilor, dar era extrem de înțelept și destul de filosof - a spus: „Lucrurile nu sunt greu de făcut. Greu este să te pui în starea de a le face”. Toate lucrurile sunt ușor de făcut, dacă ai starea potrivită. 

Treaba mea de psihoterapeut e să-l ajut pe om să ajungă-n starea respectivă și atunci e o creare succesivă de stări prin care să-și poată accesa capacitățile, înțelegerea, să se alinieze - mai numesc eu din când în când cu umor - planetele în interiorul nostru. Adică trăirea, gândirea, acțiunea să fie aliniate. Când ele sunt dezordonate, e evident că nu mai sunt aliniate. 

Analizăm modul în care gândești, simți, acționezi și folosim foarte mult autoobservația și autoconștientizarea. Și spun mereu că asta e o funcție specific umană, să ai capacitatea să te uiți la ce faci și să-ți modifici comportamentul pe măsură ce te uiți. 

Noi facem asta de când suntem în burta mamei. Ne modificăm poziția ca să stăm mai comod, ne analizăm degețelele în burta mamei, ne jucăm cu cordonul ombilical. Și astea nu sunt lucruri pe care noi, psihologii, le-am descoperit neapărat primii. Din fericire, toată imagistica asta a permis această observație. Copilul, după ce se naște, se joacă el cu glasul lui, cu picioarele lui, cu hăinuțele lui și cu tot ce e al lui. Învață din tot ce se întâmplă. Asta e una dintre capacitățile care ne ajută enorm în dezvoltare. 

Ce ne-ar face să nu o mai folosim?
Cu toată știința mea de terapeut, eu nu pot să ajut pe nimeni. Am nevoie ca omul să decidă să se uite la el însuși. După aceea îl ajut. Dar dacă el nu decide asta, este practic în voia ființării, dar nu este în puterea lui, ceea ce e foarte important. Tu nu ești în deplinătatea forțelor tale dacă nu decizi să le folosești adecvat pentru tine. Și noi uneori credem asta, că trebuie să o facă altcineva. Pentru că-n prima noastră copilărie depindem enorm să o facă altcineva, ca cineva să aibă grijă de noi în timp ce eu mă uit liniștit la piciorușele mele și mă pot juca cu jucăriile mele. 

Și în exemplul cu copilul care rămâne cu părintele până la o vârstă înaintată vorbim de o relație de abuz?
Aș numi-o o relație de dependență, pentru că uneori cei doi, cei trei, câți sunt acolo nu-și dau seama că se încurcă reciproc. De la un punct încolo se resimte ca fiind foarte tensionat, dar se resimte la ambele capete și apar conflictele. Ce spui tu e real, există un abuz acolo, însă la început e foarte subtil. A spune, de exemplu, că „îți abuzezi copilul pentru că-l îngrijești prea mult”, toți părinții o să-nnebunească. Desigur, eu pot să spun asta, dar trebuie să fac și o mulțime de precizări ce înseamnă asta. 

Eu aveam în cap exemplul acela cu un adult pe la 35 de ani care stă în continuare cu părinții și nu poate pleca de acolo. E o relație toxică evidentă. Cum îl ajuți ca terapeut să iasă de acolo, în contextul în care el încă trăiește în acel mediu?
Pot să-l ajut doar dacă îmi cere ajutorul. Dacă a făcut-o, e o cale deschisă, pentru că e doar o chestiune de timp până lucrurile se așază. După, al doilea aspect e să aibă puterea de a-și urma semnele interne. Evident, un terapeut bun îl va ghida și îl va ajuta să stimuleze această forță interioară, această cunoaștere de sine, și să se deschidă și către alte medii și să-nțeleagă ce trebuie să folosească din el și acolo unde se produc încurcăturile între el și părinții săi. Să identifice abuzul ca fiind abuz și lucrurile bune ca lucruri bune. Pentru că traumatizarea îți schimbă modul în care gândești și începi să vezi lucrurile diferit, diminuezi răul, maximizezi binele, nu mai ai perspectiva aceea echilibrată.

Și-n această terapie în care face analiză pe ceea ce i s-a întâmplat nu poate să se retraumatizeze, mai ales că abuzul continuă acasă?
Aceea nu e o retraumatizare, e o continuă traumatizare. Cel puțin în terapie, retraumatizarea înseamnă ca terapeutul să facă un abuz. Desigur, și acest lucru e posibil. La ce te referi e faptul că părinții respectivi, dacă sunt abuzatori, mi-e greu să cred că nu o să continue să fie abuzatori. Omul ce știe aia face. 

Dar în momentul în care copilul schimbă ceva în strategia lui de funcționare și de răspuns la părinte, mai ales că are 35 de ani, părintele n-are decât două variante. Ceea ce se întâmplă în orice situație relațională dificilă - și la cupluri e la fel, la divorțuri la fel - în momentul în care tu schimbi, fie în prima fază apare o intensificare a abuzului, și atunci copilul de regulă are șansa să vadă că abuzul e pe bune. Că exact ce se discută aia se întâmplă. Fie varianta în care lucrurile se ameliorează și la capătul celălalt. Se ameliorează, nu se schimbă radical. Adică părintele e surprins. Sau ceva se întâmplă încât copilul înțelege ce e acolo. 

Și avem copii care într-un anumit timp reușesc să plece de acolo și se schimbă relaționarea cu părinții. Nu radical, dar se schimbă ceva înspre binele acestui copil. Desigur, uneori părinții trag, dar copilul primește din interiorul său - pentru că a fost în relația corectivă cu terapeutul - forța necesară de a vedea și a răspunde adecvat pentru el însuși. Și atunci apare ceea ce trebuia să se întâmple mai devreme - să se aleagă pe el însuși și nu binele părinților. 

Pentru că-n traumatizarea de iubire întotdeauna pui binele celuilalt înaintea binelui tău. Ceea ce este o eroare fundamentală a relaționării umane. Iluzia este că așa o să fie mai bine. Ca și cum tu te-ai putea oferi mai puțin și să iasă ceva mai mult. Probabil definiția traumei ar putea fi: „Lasă că mă descurc și fără mine”.  

Poți urmări Pătratul Roșu și pe Instagram, Spotify, Apple Podcasts și YouTube.